Mama m-a lăsat copil pentru bani, iar acum îi schimb perfuziile și nu știu dacă o pot ierta

„Să nu mă lași și tu…”

Atât a zis, cu vocea spartă, când am intrat în salon cu punga de medicamente într-o mână și cu dosarul ei în cealaltă. M-am oprit în ușă și, pentru o secundă, am simțit că mă sufoc. Mama. Femeia care m-a lăsat la opt ani cu tata și cu o sacoșă de haine, promițând că pleacă „doar doi ani” în Italia, ca să ne fie mai bine.

Doi ani s-au făcut cincisprezece.

M-am apropiat de pat fără să spun nimic. Ea s-a uitat la mine cu ochii umflați, obosiți, parcă mai mici decât îi țineam minte. Avea perfuzia prinsă strâmb, iar pe noptieră erau o cană de plastic, niște biscuiți desfăcuți și telefonul acela vechi pe care îl ținea mereu la încărcat, de parcă ar mai fi avut cine s-o sune.

„Ți-am adus ce ți-a scris doctorul.”

Atât am putut.

N-am fost niciodată genul care să facă scene. Eu tac. Strâng în mine până mă doare stomacul. Până nu mai dorm. Până mă trezesc noaptea și simt iar mirosul de motorină din autocarul cu care a plecat ea, iar eu alergam pe lângă gard și îi strigam să mă ia și pe mine.

Tata n-a plâns atunci. A plâns mai târziu, noaptea, în bucătărie, când credea că dorm. După ce ea a plecat, a muncit ca un câine. Ziua pe șantier, seara mai făcea și curse cu duba unui vecin. Mă creștea cum putea. Îmi punea ciorbă în farfurie, îmi împletea părul strâmb și îmi zicea mereu: „Mamă-ta trage pentru noi.”

Dar pentru noi n-a tras nimeni cu adevărat.

Banii veneau rar. Telefonul și mai rar. De zilele mele, uneori primeam câte un pachet: o bluză, o ciocolată, niște adidași ieftini. Fără miros de mamă pe ele, fără un bilet scris cu drag. Doar lucruri.

Când aveam șaptesprezece ani, tata a murit. Inimă. A căzut în curte, lângă butoiul cu apă de ploaie. L-am găsit eu. Nici acum nu pot să uit cum îi tremura o mână și încerca să spună ceva. Mama a venit la înmormântare după trei zile. Țin minte doar geaca ei bej, valiza mică și felul în care mă mângâia pe spate, ca pe un copil străin.

„Hai cu mine, la mine, în Italia”, mi-a zis după parastas.

M-am uitat la ea și am întrebat:

„Acum ți-ai amintit că ai fată?”

N-a răspuns. A plecat iar.

De atunci m-am ținut singură. Facultate la fără taxă, job part-time, chirii jegoase, covrigi dimineața și cafea slabă la prânz. Am muncit în call center, apoi la contabilitate, apoi am prins un post bun la o firmă mare din București. Mi-am făcut viața mea. Un apartament mic, dar al meu. Mașină în rate. Haine curate. Frigider plin. Genul de liniște pentru care alții poate nici nu se gândesc cât costă.

Ea mai suna din când în când. Rar. Sec.

„Ce faci?”

„Bine.”

„Ai mâncat?”

„Da.”

Apoi pauză. O tăcere din aia care te zgârie.

Acum un an m-a sunat o vecină de-a ei din Pitești. Mama se întorsese în țară de ceva timp. Era bolnavă, diabet, probleme la rinichi, picioarele umflate, amețeli, internări dese. Și singură. Complet singură.

„Doamnă, nu are pe nimeni. Tot de dumneavoastră zice.”

Mi s-a făcut rău când am auzit. Nu de milă, cum s-ar crede. De furie. De ce eu? De ce mereu copilul lăsat în urmă trebuie să fie omul bun?

Și tot eu m-am dus.

I-am plătit analizele. I-am luat medicamente. Am mutat-o într-o garsonieră mai aproape de un spital. Eu îi fac programările, eu vorbesc cu doctorii, eu îi schimb așternuturile când nu se poate ridica. Când face câte o hipoglicemie, tremur toată. Când mă sună noaptea și nu răspunde bine, mă urc în mașină și fug la ea în papuci, aproape.

Dar să o iert? Acolo mă blochez.

Într-o seară, acasă la ea, îi făceam un ceai. Stătea pe canapea cu pătura pe picioare și se uita la mine cum mă mișc prin bucătărie de parcă așa ar fi trebuit să fie mereu.

„Știu că mă urăști”, a zis încet.

„Nu te urăsc”, am răspuns. „Ar fi fost mai simplu.”

A lăsat capul în jos. Avea mâinile galbene, subțiri, de parcă boala îi mâncase și din vină, și din carne.

„Am crezut că dacă trimit bani, contează.”

Atunci am izbucnit.

„Ce bani, mamă? Ce bani? Că tata se rupea în două și eu mă culcam cu geaca pe mine iarna! Eu n-am avut nevoie de adidași. Aveam nevoie să-mi ții fruntea când făceam febră. Să vii la serbare. Să-mi zici noapte bună. Asta aveam nevoie!”

A început să plângă urât, cu sughițuri. Nu elegant, nu ca în filme. Omenește, greu de privit.

„Mi-a fost rușine să mă întorc fără nimic”, a spus. „Și după, cu cât trecea timpul, cu atât nu mai știam cum să intru înapoi în viața ta.”

M-am sprijinit de chiuvetă și am simțit că mă lasă genunchii. Pentru prima oară, n-am mai văzut-o doar ca pe mama care a plecat. Am văzut și femeia slabă, speriată, care a făcut o alegere proastă și apoi a trăit ani întregi fugind de urmările ei.

Doar că înțelegerea nu șterge golul.

A doua zi, la externare, m-a prins de mână înainte să ieșim din spital.

„Dacă poți… nu mă ierta azi. Dar nu mă mai pedepsi cu tăcerea ta. E mai grea decât boala.”

Am rămas cu mâna în mâna ei câteva secunde. N-am spus „te iert”. N-am spus nimic mare. I-am aranjat fularul și i-am zis doar:

„Hai, că ne prinde seara.”

De atunci merg mai departe așa, între datorie, milă, furie și ceva ce seamănă a iubire, dar e rănită rău. O îngrijesc. O ascult. Uneori mă topesc când o văd cât de neputincioasă e. Alteori ies din casa ei și plâng în mașină, cu mâinile pe volan, ca un copil pe care nu l-a întrebat nimeni dacă poate duce atâta.

Spuneți-mi voi… poate fi iertat un părinte care te-a abandonat, chiar dacă se întoarce frânt și cu regrete?

Și dacă ai grijă de omul care te-a rănit cel mai tare, asta înseamnă iubire sau doar că încă ești copilul care aștepta să fie ales?