La trei zile după înmormântarea tatălui meu, rudele pe care nu le mai văzusem de ani au apărut la ușă și mi-au cerut apartamentul

— Deschide, Călin, că știm că ești în casă!

Am înghețat cu mâna pe cana de cafea. Era a treia dimineață după înmormântarea tatălui meu. În apartament încă mirosea a colivă, a lumânări stinse și a hainele lui rămase pe cuier. Nici nu apucasem să strâng paharele de la pomană. Când am deschis, pe palier stăteau mătușa Mariana, mătușa Violeta, doi veri pe care nu-i mai văzusem de vreo opt ani și încă o vecină de-a lor, adusă probabil martor, să fie tacâmul complet.

Mătușa Mariana a intrat fără să mă întrebe.

— Dumnezeu să-l ierte pe fratele nostru, a zis, făcându-și cruce în grabă. Dar trebuie să vorbim omenește.

Când aud „omenește”, de obicei urmează ceva urât.

Am rămas în pragul sufrageriei și i-am privit cum se așază, de parcă veniseră la ziua cuiva, nu într-o casă în care omul murise de trei zile.

— Tata a lăsat apartamentul mie, am spus direct. Există testament.

Mătușa Violeta a pufnit.

— Testament, netestament, să nu crezi că le știi tu pe toate. Fratele nostru a zis clar că locuința asta e a sângelui, nu doar a ta.

— Când a zis?

— A zis el. De față cu lume.

Așa, vag. „Lume.” Mereu apare lume când e de împărțit ceva.

Tatăl meu, Dumitru, a făcut AVC acum doi ani. Din momentul ăla, eu am rămas cu el. Eu l-am spălat, eu i-am dat pastilele, eu am lipsit de la muncă să-l duc la recuperare la Pantelimon, eu am plătit întreținerea când pensia lui nu ajungea. Mătușile astea n-au venit nici de Paște. Nici când a stat internat trei săptămâni. Dar acum erau toate prezente, tari în gură și pline de amintiri convenabile.

— Uite cum facem, a zis vărul Sorin, uitându-se prin casă. Vindem apartamentul și împărțim frățește. Tu iei mai mult, că ești băiatul lui, da’ să luăm și noi ceva, că așa e drept.

M-am uitat la el și nu-mi venea să cred.

— Drept? Unde era dreptatea asta când tata nu putea să se ridice singur din pat?

S-a făcut o liniște scurtă, din aia grea. Mătușa Mariana și-a strâns poșeta la piept.

— Nu ne vorbești nouă așa. Să nu uiți că suntem neam cu tine.

Atunci mi-a scăpat.

— Neam? Ați lipsit ani de zile. Ați venit acum pentru două camere și un balcon închis.

Au plecat trântind ușa. Am crezut că s-a terminat acolo. M-am înșelat.

După o săptămână, am primit notificare de la avocatul lor. Contestau testamentul. Susțineau că tatăl meu fusese manipulat, că nu ar fi fost în deplinătatea facultăților mintale când a semnat. Mi s-au tăiat picioarele. N-am dormit două nopți. Mă uitam la pereți și aveam impresia că și ei mă judecă.

M-am dus la un avocat recomandat de o colegă, domnul Petrescu, un om calm, cu voce joasă.

— Ai acte?

— Am tot. Testamentul, fișa lui medicală, chitanțe, martori.

A dat din cap.

— O să fie urât. Dar urât nu înseamnă că pierzi.

Și a fost urât. În sala de judecată, mătușa Violeta plângea cu batista la ochi și spunea că fratele ei își dorea „pace în familie”. Vărul Sorin mințea fără să clipească, zicând că venea des la tata. Mă uitam la el și-mi venea să râd de nervi. Tata nici nu l-ar fi recunoscut pe stradă.

Cea mai grea zi a fost când au încercat să mă facă pe mine monstru.

— L-a izolat, a spus mătușa Mariana. Nu ne lăsa să vorbim cu el.

Am simțit cum îmi ard urechile.

— Nu l-am izolat, am zis. Voi ați dispărut. El vă suna și nu răspundeați. Am încă telefonul lui.

Judecătoarea m-a întrebat calm dacă pot dovedi.

Puteam.

Am depus lista de apeluri. Zeci de apeluri fără răspuns. Mesaje scurte de la tata: „Mariano, dacă poți, sună-mă.” „Violeta, mă simt rău.” Niciun răspuns. În clipa aia, pentru prima dată, mătușile n-au mai avut replică. Se uitau în jos. Nu de rușine, cred. Mai degrabă de calcul, că vedeau cum li se duce povestea.

Procesul a durat luni. M-a rupt. Mergeam la muncă obosit, mă certam cu iubita mea din orice, nu mai suportam să aud soneria. Când deschideam cutia poștală, aveam nod în stomac. Trăiam în casa tatălui meu ca într-un loc asediat.

În ultima zi, am stat pe holul tribunalului cu palmele ude. Sorin trecea pe lângă mine și a șoptit:

— Dacă erai băiat deștept, terminam simplu.

L-am privit și atât.

— Tocmai de asta sunt aici, i-am zis.

Când judecătoarea a pronunțat hotărârea, n-am simțit bucurie din prima. Mai întâi am simțit că mi se lasă corpul moale. Acțiunea lor a fost respinsă. Testamentul era valabil. Apartamentul rămânea al meu. Legal, clar, fără loc de întors.

Pe scările tribunalului, mătușa Mariana m-a prins de braț.

— Să-ți fie rușine. Pentru niște pereți ai pierdut familia.

Mi-am tras mâna.

— Nu. Familia am pierdut-o demult. Azi doar am aflat sigur.

În seara aia m-am întors acasă și am deschis larg geamurile. Am strâns ultimele lucruri rămase de la pomană, am schimbat yala și am pus într-o cutie toate scrisorile, citațiile și hârtiile care mă ținuseră luni întregi cu inima cât un purice. N-am mai răspuns la niciun telefon. I-am blocat pe toți.

Nu i-am mai lăsat niciodată în casa asta. Nici la propriu, nici în viața mea.

Am rămas singur, da. Dar măcar singur pe adevăr, nu înconjurat de oameni care vin doar când miroase a moștenire.

Spuneți-mi voi, că poate eu încă sunt prea rănit: sângele chiar te obligă să ierți orice? Sau vine un moment când închizi ușa și asta e singura formă de pace?