„Mamă, iar începi?” — În seara în care am căzut în bucătărie, am înțeles cât de departe ajunseseră copiii mei de mine

„Mamă, nu pot acum, sunt în ședință!” a țipat Elena în telefon, și înainte să apuc să-i spun de ce tremura vocea mea, a închis.

Am rămas cu telefonul în mână, în bucătăria mea mică, cu faianța crăpată de lângă aragaz și cu oala de ciorbă aburind pe foc. Mi se înmuiaseră genunchii. Nu voiam să dramatizez, cum zic ei. Doar că de dimineață mă apăsa pieptul și simțeam o slăbiciune ciudată. Și, mai rău decât orice, era liniștea aia din casă. Liniștea care de patru ani, de când a murit Nicu, îmi roade capul mai ceva ca rugina.

Locuiesc într-un două camere la marginea Bucureștiului, într-un bloc vechi, din alea cu țevi care bat noaptea și vecini care se aud prin pereți. Când trăia Nicu, ne certam noi, ne împăcam noi, mai comenta la televizor, mai trântea ușa de la balcon. Era viață. Acum aud doar liftul când se blochează între etaje și câinii de afară.

Eu nu cer bani. Să nu creadă nimeni asta. Am pensia mea, mică, dar mă gospodăresc. Îmi iau pastilele, plătesc întreținerea, mai las și pentru un cozonac când vin copiii. Problema e că nu prea mai vin.

Elena stă tot în București, dar parcă la alt capăt de lume. Are doi copii, serviciu la un birou în centru, trafic, rate, oboseală. Le știu pe toate, că mi le spune de fiecare dată când îndrăznesc să zic:

„Mamă, dacă ai putea să treci duminică pe la mine…”

Și ea oftează din prima.

„Mamă, sunt terminată. Toată săptămâna alerg. Sâmbătă îi duc pe copii la engleză, duminică fac mâncare, spăl, calc. Nu pot să mă împart în zece.”

Parcă nici nu-i mai sunt mamă, sunt încă o sarcină pe listă.

Iar băiatul meu, Andrei, e în Spania de șapte ani. La început mă suna des. Îmi arăta pe video străzi, palmieri, o fată cu care ieșea. Acum, dacă răspunde o dată pe săptămână, e bine.

„Mamă, hai că sunt la muncă.”

„Mamă, te sun eu mai târziu.”

„Mamă, nu pot să vin din Spania de fiecare dată când te simți singură.”

Nici nu apucasem să-i cer să vină. A spus-o el, scurt, ca și cum eu aș face șantaj.

Am încercat și la centrul de zi de la primărie. M-a trimis o vecină, tanti Florica. „Mai ieși și tu din casă, Marioara.” M-am dus. Femei și bărbați de vârsta mea, care jucau table, croșetau, vorbeau de pensii, de operații, de nepoți. Dar toți, aproape toți, la un moment dat ziceau: „Mă așteaptă fata”, „Vine ginerele să mă ia”, „Diseară vin nepoții”. Eu tăceam. Ce să spun? Că pe mine nu mă așteaptă nimeni?

În seara aia, după ce Elena mi-a închis, am încercat să iau farfuria din dulap și am amețit. M-am sprijinit de masă, dar mâna mi-a alunecat. Am căzut pe gresie, cu umărul sub mine. Nu cred că am stat mult jos. Poate zece minute, poate douăzeci. La vârsta asta, timpul se face ciudat. Țin minte doar că mă uitam la magnetul de pe frigider, ăla de la Govora, și mă gândeam: dacă mor acum, când mă găsește cineva?

M-am târât până la scaun, m-am ridicat greu și am sunat-o din nou pe Elena.

De data asta a răspuns.

„Ce e, mamă?”

„Am căzut.”

A tăcut o secundă.

„Ai chemat salvarea?”

„Nu… am vrut să te sun pe tine.”

Și atunci a izbucnit.

„Mamă, înțelegi că nu pot să fiu mereu de gardă pentru tine? De fiecare dată când te sunăm sau venim, începi că ești singură, că nu vine nimeni, că nu-ți pasă nimănui. Ce vrei să fac? Să-mi las copiii și casa și să stau la tine?”

M-am așezat pe scaun. Simțeam cum mi se strânge gâtul.

„Nu ți-am cerut asta, Elena.”

„Ba exact asta simt. Că orice fac nu e destul. Vin o dată, mă simt vinovată trei zile după. Mă suni, mă ia panica. Nu mai știu cum să vorbesc cu tine.”

Cuvintele ei au durut mai tare decât căzătura. Pentru că erau adevărate pe jumătate. Da, le reproșam. Cum să nu? Stăteam zile întregi fără să aud o voce în casă. Îmi pregăteam cafeaua dimineața și puneam două căni pe masă din obișnuință. Mă uitam la poza lui Nicu și-mi venea să-l cert că m-a lăsat singură.

Seara m-a sunat Andrei. Probabil îi scrisese soră-sa.

„Mamă, ce faci? Iar ai speriat-o pe Elena?”

Atât. Nici „te doare?”, nici „ești bine?”.

„Am căzut în bucătărie, Andrei.”

„Și de ce n-ai chemat salvarea? Mereu faci din astea…”

„Din astea?”

„Adică… pui presiune. Ne faci să ne simțim prost.”

Am simțit atunci ceva urât în mine. Nu furie. Ceva mai rece. Ca și cum s-ar fi rupt o ață pe care o țineam cu dinții de ani de zile.

A doua zi, Elena a venit. Obosită, cu cearcăne, cu telefonul în mână. Mi-a adus pâine, banane și un pachet de șervețele umede, de parcă asta rezolva tot. S-a uitat la vânătaia de pe umăr și a început să plângă.

„Nu vreau să mori și să rămân cu gândul că n-am fost.”

Am plâns și eu, că na, sunt mamă. Dar n-am putut să n-o întreb:

„Și până atunci? Până mor? Atunci o să aveți timp?”

S-a ridicat brusc.

„Vezi? Exact asta facem mereu. Vin și plec mai vinovată decât am venit.”

A plecat după nici o oră.

De atunci, stau și mă întreb dacă eu sunt nedreaptă. Poate chiar îi apăs prea tare. Poate singurătatea mea s-a făcut o povară și ei nu mai știu cum s-o ducă. Dar nici eu nu mai știu cum să tac, sincer.

Chiar cer prea mult dacă vreau un telefon seara și o duminică din când în când? Sau așa ajung toți părinții, să se roage de propriii copii pentru puțină prezență?