Am muncit ani întregi lângă Roma pentru fetele mele, iar într-o zi am închis telefonul când mi-au mai cerut bani
„Mamă, îmi trebuie 8.000 de euro. Acum, nu peste două luni. Mă presează echipa, dacă nu plătesc finisajele, rămâne apartamentul așa.”
Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu mâna udă de la mop. În bucătăria bătrânei la care lucram mirosea a supă reîncălzită și a detergent ieftin. Afară, lângă Roma, ploua mărunt. Înăuntru, eu simțeam că mă crapă ceva în piept.
„Raluca… tu mă suni să mă întrebi ce fac?”
A tăcut o secundă.
„Mamă, nu începe iar. Ți-am explicat, e urgent.”
Atunci am simțit că, dacă mai înghit o dată, mă sting de tot.
Am plecat în Italia când fetele mele erau mici. Bianca avea 11 ani, Raluca 8. Țin minte și acum cum m-au ținut de geacă în autogară, la Buzău. Bianca făcea pe tare și strângea din maxilar, dar Raluca plângea de nu mai putea respira. Le-am promis că plec doar un an. Un an s-a făcut trei. Trei s-au făcut zece. Apoi nici n-am mai numărat bine.
Am spălat pe jos, am schimbat scutece la bătrâni, am ridicat oameni din pat când eu abia mă mai ridicam pe mine. Am dormit prin camere mici, cu icoane străine pe pereți și cu telefonul sub pernă, să aud dacă sună din țară. Când mă durea spatele, luam o pastilă și mergeam mai departe. Când făceam febră, tot mergeam. Că fetele aveau nevoie de ghete, de meditații, de taxe, de cămin, de laptop.
Nu mi-a părut rău. Sau poate mi-a părut, dar nu mi-am dat voie.
Le-am trimis bani să aibă ce n-am avut eu. Să nu stea cu stomacul strâns la sfârșit de lună. Să facă facultate. Să nu depindă de nimeni. Și au făcut. Bianca a terminat la Iași și s-a mutat cu iubitul ei. Raluca a rămas în oraș, și-a luat apartament cu credit, mașină la mâna a doua, apoi încă un credit „mic”, cum zicea ea.
Cu timpul, telefoanele noastre s-au făcut tot mai scurte.
„Mamă, poți să trimiți până vineri?”
„Mamă, mă ajuți luna asta cu rata?”
„Mamă, am găsit o mașină bună, dar trebuie avans.”
Eu întrebam: „Ai mâncat? Ești bine?”
Ele răspundeau repede, pe fugă: „Da, mamă, sunt în oraș, vorbim.”
De Crăciun, uneori îmi dădeau mesaj seara târziu. De ziua mea, o dată a uitat una, altă dată cealaltă. De Anul Nou, eu stăteam cu telefonul în mână și mă uitam la artificiile altora pe geam. Nici nu vreau să dramatizez, dar așa era. Tăceam și le luam apărarea în mintea mea: sunt tinere, sunt ocupate, așa e viața.
Viața cui?
În seara aia cu cei 8.000 de euro, ceva s-a rupt.
„Nu mai am, Raluca.”
„Cum să nu mai ai? Tu mereu ai avut ceva pus deoparte.”
„Nu mai am putere, asta nu mai am.”
A tăcut, apoi a ridicat tonul.
„Mamă, eu nu-ți cer pentru prostii! E apartamentul meu!”
Atunci am izbucnit. Urât, cu lacrimi, cu vocea tremurată, cu tot ce ținusem ani în mine.
„Pentru tine sunt doar un bancomat! M-ai întrebat vreodată dacă mai pot? Dacă mă dor mâinile? Dacă mi-e rău? Dacă sunt singură? De ziua mea nici nu m-ai sunat anul trecut, Raluca! De Crăciun vorbiți cu mine cinci minute și apoi dispăreți! V-am dat anii mei, auzi? Anii mei!”
Am auzit-o respirând sacadat.
„Nu e corect ce spui.”
„Ba e foarte corect. Eu am îmbătrânit printre străini ca voi să aveți o viață. Și acum, când nu mai pot, tot eu sunt aia rea?”
A intrat și Bianca pe apel, că o sunase sora ei. Și ea era supărată.
„Mamă, dar tu ai ales să pleci. Nu te-am trimis noi.”
M-a lovit replica asta mai tare decât orice.
„Da. Eu am ales. Pentru voi am ales.”
„Și noi ce trebuia să facem? Să nu profităm de șanse? Tu asta ne-ai zis mereu, să ne fie mai bine.”
Am început să râd și să plâng în același timp. Din alea de te sperii singur când te auzi.
„Mai bine? Știți voi ceva despre mine în afară de câți bani pot trimite?”
N-a mai zis nimeni nimic câteva secunde. Se auzea doar ploaia în burlan și lingura bătrânei lovind cana din camera alăturată. Apoi am închis.
După două zile, m-a sunat Bianca prima. Nu ca de obicei. Încet.
„Mamă… am vorbit cu Raluca. Ai avut dreptate.”
N-am zis nimic.
„Ne-am obișnuit urât. Te-am luat de bună. Și… cred că nici n-am vrut să vedem cât ai dus.”
Mai târziu a sunat și Raluca. Plângea.
„Iartă-mă. Când ai zis de ziua ta… mi s-a făcut rușine. Știam și tot am lăsat pe a doua zi.”
Am vrut să le spun că le iert pe loc. Că sunt mamele așa făcute, se rup și tot ele lipesc. Dar nu mi-a venit. Nu din răutate. Din oboseală. Din golul ăla care se face când înțelegi prea târziu ce ai pierdut.
Acum vorbim mai des. Mă întreabă dacă am mâncat, dacă mai mă doare spatele, dacă mi-am făcut analizele. Bianca a venit o dată la mine, lângă Roma, și când m-a văzut ridicând o bătrână de sub brațe, a întors capul și a plâns în baie. Raluca nu-mi mai cere bani, ba chiar a zis că vrea să-mi trimită ea. N-am lăsat-o încă.
Dar adevărul e că nu mai suntem cum am fi putut fi. Între noi stau ani întregi de telefoane scurte, sărbători ratate și dor ținut în gât. Eu le iubesc la fel. Poate chiar mai disperat. Dar uneori, când închid seara lumina în camera mea mică, mă întreb dacă dragostea mai ajunge când a fost amestecată atâta timp cu bani.
Se mai poate vindeca o relație după ce ai învățat, fără să vrei, să iubești de la distanță și să ceri doar când ai nevoie?
Voi ce ați face în locul meu: ați lua totul de la capăt sau ați păstra în suflet o ușă întredeschisă, de frică să nu vă doară iar?