Am pus suflet în ce am gătit. El le-a dus pe toate la mama lui.

— Nu pot să cred… Dorel, te rog, spune-mi că nu ai făcut asta! vocea mi-a tremurat când am intrat în bucătărie și am văzut doar farfuriile goale, nicio mâncare pe masă, niciun miros care să-mi amintească de zilele de weekend în care am gătit cu atâta drag.

Dorel era la telefon, cu geaca pe jumătate îmbrăcată, scuzându-se probabil față de mama lui că întârziase. S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină, apoi a trântit telefonul pe masă.

— Ce-i, Lidia? Mamei îi era foame și n-avea nimic în frigider. Oricum ai gătit atâtea… nu contează, nu?… a zis, aproape plictisit. Deodată mi-am simțit inima ca o cutie de carton ude, gata să se destrame. Mă uitam la resturile lăsate pe blatul gol, la o oală care abia mai mirosea a ciorbă, la tăvița în care fusese friptura pe care, cu două mâini trude, o pregătisem. Sâmbătă și duminică, printre rufe, aspirator și vase, mă gândisem doar la cât de mult se va bucura Dorel de masă. Poate că o să-i spună și el ceva de suflet. Poate, pentru prima dată, o să mă simt și eu văzută.

— Nu, Dorel. Nu „nu contează”. Contează pentru că am gătit tot weekendul, pentru că mi-am pus sufletul în fiecare amănunt, iar tu… nici nu m-ai întrebat, nici măcar atât. Ai plecat direct cu totul la mama ta! Am ridicat glasul, dar era mai mult supărată decât furioasă. Îl priveam și mă întrebam pentru a câta oară mă simt ca o cameristă plătită de familie, și atât.

El a dat ochii peste cap, a aruncat o privire la ceas și a rostit printre dinți:

— E mama. Are nevoie de mine. Tu ai oricum de toate, nu-ți lipsește nimic. De ce faci atâta caz?

N-a înțeles. Iar și iar. Și, ca de obicei, tot eu am ajuns să văd că-mi tremură mâinile și că n-am cu cine vorbi. Nici nu știu când am început să-mi pun la îndoială propriile sentimente, să mă gândesc dacă poate exagerez. Dar tăcerea din casă, frigul dintre noi și spațiul gol dintre două farfurii nelipsite de conținut îmi aminteau că nu, nu e normal.

Am ieșit afară, pe balcon, cu un palton tras pe umeri peste halatul de casă. Am luat aer adânc, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii. Nu mai era vorba doar despre mâncarea furată, ci despre toți anii aceștia în care mereu cineva a venit înaintea mea: mama lui, soră-sa, prietenii de bere, colegii lui gălăgioși. La fiecare aniversare, Crăciun sau Paște, am împărțit tot ce am avut, dar nu și timpul ori vorbele blânde. Dacă-l certam, deveneam eu „problema”. Dacă tăceam, mă simțeam o umbră într-o casă de oameni vii.

Au trecut câteva ore. Dorel nu s-a întors decât seara târziu. Am lăsat lumina aprinsă în bucătărie, ca să vadă și el ceea ce eu trebuie să uit: masa goală, dorul, singurătatea. Nici măcar nu și-a dat jos geaca, a lăsat pantofii plini de noroi sub masă și mi-a spus, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic:

— Lidia, nu faci și tu o cafea? Sunt rupt, m-am chinuit să car totul pe scări, la etajul patru, la mama…

— EU ai cărat, Dorel? Adică ce am muncit eu…

S-a încruntat, și pentru prima dată l-am văzut supărat cu adevărat, dar nu pentru mine, ci pentru că-l deranjam din rutina lui. Am plâns atunci, pe bune. Am plâns atât de tare încât mi-a spus să nu mai fac circ „că nu e nimic grav, trece. Mâine gătesc eu dacă vrei, fac o omletă, ce atâta drame?”.

Nici nu m-a privit. Am închis ușa de la bucătărie și am stat pe întuneric, cu fața între mâini. Așa am adormit, cu gust de usturoi și supă amară pe buze, cu dorința să ciocănesc la ușa copilăriei mele, să vină mama, dar mama nu mai era. Îmi doream să nu mai simt nimic. Să înțepenesc acolo, pe scaun.

În zilele ce au urmat, fiecare moment din casă era înecat de subiectul „mama” — ba că i-a căzut netul și nu știe să configureze routerul, ba că nu găsește o anumită hârtie între acte vechi și pătate de cafea, ba că „nu se simte bine” și ar fi bine să doarmă cineva cu ea. Devii invizibilă, ca o umbră de femeie care scoate gunoiul și care se învârtește în cercul grijilor altora.

M-am simțit rușinată să-i spun cuiva. Sora mea, Violeta, mereu mă întreabă dacă „mai rezist” cu ea și cu mama soacră. „Lidia, pune-ți limite”, mă sfătuiește, dar cum să faci asta când toată lumea e cu ochii pe cât de „bună nora” ești la nevoie?

Duminica următoare a venit iarăși cu mama în sufragerie, pe motiv că „se plictisește acasă singură”. Eu am pregătit o ciorbă scurtă, doar două porții, și am așezat-o pe masă. Soacra nici măcar nu s-a obosit să-l cheme și pe Dorel, a început să-și pună singură, mi-a vorbit doar în treacăt:

— Tu, Lidia, să nu pui mult piper, că-mi crește tensiunea. Și pune apă în supă, așa e prea groasă…

Atunci am hotărât că ajunge. Mi-am adunat curajul, mi-am privit soțul în ochi și am spus răspicat:

— Dorel, săptămâna asta vreau să mă ocup doar de mine. Nu gătesc, nu fac curățenie, nu stau la dispoziția nimănui. Dacă ai nevoie de ceva, poți să gătești cu mama ta sau să vă descurcați împreună. Eu nu mai pot fi femeia invizibilă din povestea altora.

A tăcut. S-a lăsat liniștea aceea grea, de dinaintea furtunii. După ce a plecat soacra, Dorel a venit cu vorba răgușită:

— Nu știu ce vrei de la mine. E doar mama! N-ai și tu mamă?

— Problema e că eu sunt soția ta, iar tu, la orice alegere, mă așezi pe ultimul loc. Nu e normal, Dorel! Când o să vezi și tu că mă pierzi?

A stat în ușă, nehotărât, s-a așezat, n-a spus nimic. Pentru prima dată, lacrimile mele l-au afectat. Pentru prima dată a vorbit și el pe ton mic:

— Poate… poate nu știu ce înseamnă să fiu bărbat cu adevărat. Poate… m-am obișnuit să fiu copilul mamei.

Nu am știut dacă e începutul unei schimbări sau doar o altă frază ușoară, ca o pleoapă peste rana veche. Dar am simțit că nu mai pot. I-am dat cheia de la apartament, am plecat la sora mea pentru câteva zile. L-am lăsat cu mâncarea goală, așa cum m-a lăsat el pe mine atâta timp.

Încă nu știu ce o să aleg, dacă am destul curaj să ridic zidurile sănătoase între trecut și sufletul meu. Știu doar că, într-o casă golită de dragoste, nici cea mai caldă ciorbă nu-ți ține de foame. Mă întreb: voi, ce ați fi făcut în locul meu? Câte sacrificii merită o căsnicie când tu nu mai exiști în ea?