M-am ascuns de toți după explozia care mi-a ars fața, iar când am crezut că viața mea s-a terminat, un coleg și mama m-au obligat să mă văd altfel

„Nu mă mai minți că o să fie bine”, am țipat la mama din salon, când a încercat să-mi aranjeze eșarfa la gât. „Uită-te la mine. Cum să mai fie bine?”

A lăsat mâna jos și s-a așezat pe scaun, lângă pat. Era obosită, dormea pe apucate de câteva zile, ba pe hol, ba acasă, când o trimiteam eu cu forța. Eu aveam 22 de ani, eram studentă la facultate în Cluj și într-o seară am vrut doar să-mi fac ceva de mâncare în garsoniera în care stăteam cu chirie. Am simțit miros de gaz, dar m-am mințit că vine de pe scară. Proprietarul tot zicea de luni întregi că „merge și așa”, că aragazul e vechi, dar bun. N-am deschis larg geamul, n-am chemat pe nimeni, n-am închis butelia imediat. Am aprins.

Atât mi-amintesc clar înainte de bubuitură.

După, țin minte salvarea, apoi Unitatea de Primiri Urgențe, pansamente, usturime și senzația aia cumplită când medicul evită să spună direct, dar tu înțelegi. Aveam arsuri serioase pe obraz, bărbie și gât. Nu eram desfigurată complet, cum îmi imaginam în nopțile alea, dar eram schimbată destul cât să nu mă mai recunosc.

„Medicii au zis că se poate ameliora”, mi-a spus mama încet.

„Ameliora? Parcă sunt o factură la întreținere, nu om.”

Mama a oftat. „Știu că ți-e greu. Dar și tu mă împingi de fiecare dată când încerc să te ajut.”

Avea dreptate. Nu doar accidentul ne zdrobea. Și eu devenisem imposibilă. Mă răsteam la ea pentru orice: cum îmi aducea supa, cum vorbea cu asistentele, cum îmi punea întrebări. În realitate, mie îmi era rușine. De mine, de corpul meu, de faptul că ignorasem mirosul de gaz, de faptul că voiam să dau vina doar pe proprietar, deși și eu făcusem prostia mea.

Când m-am externat, m-am mutat temporar la ai mei, într-un apartament de bloc din Pitești. N-am mai mers la facultate o vreme. Mi-am înghețat anul, oficial din motive medicale. Neoficial, nu suportam ideea să mă privească lumea în autobuz, la seminar, la Mega de la colț, oriunde. Ieșeam doar până la farmacie, cu mască și eșarfă, și chiar și așa aveam impresia că toți se uită.

Într-o zi, mama mi-a spus: „A sunat un coleg de la facultate. A întrebat de tine.”

„Și de ce i-ai răspuns?”

„Pentru că n-ai răspuns tu la telefon de săptămâni.”

„Nu vreau vizite.”

„Poate nu e despre ce vrei doar tu.”

M-am enervat. „Normal. Toată lumea știe mai bine ce trebuie să fac eu.”

A doua zi a venit totuși. Bartek era coleg cu mine, venise în Cluj cu Erasmus și rămăsese apropiat de grupul nostru. Nu eram prieteni foarte buni înainte, doar ne înțelegeam ok la proiecte. Când l-am văzut în fața ușii, primul impuls a fost să mă închid în cameră.

„Nu stau mult”, a zis din hol. „Ți-am adus cursurile și niște notițe.”

Am ieșit cu eșarfa trasă până sus. Nici n-am vrut să-l privesc.

„Poți să le lași pe masă.”

El n-a plecat. „Pot să-ți spun ceva fără să te superi?”

„Depinde.”

„Te porți de parcă toți am venit să te evaluăm. N-am venit pentru asta.”

Am ridicat tonul imediat. „Ușor de spus când nu e fața ta.”

„Așa e”, a zis. „Dar nici tu nu ne lași să fim lângă tine. Ne-ai tăiat pe toți.”

M-a durut pentru că era adevărat. Le lăsasem mesaj colegelor, profesorilor, chiar și verișoarei mele: „Nu vreau să vorbesc despre accident.” Dar, de fapt, nu voiam să vorbesc deloc.

Bartek s-a așezat pe marginea canapelei și mi-a spus ceva ce m-a enervat și m-a liniștit în același timp: „Tu crezi că lumea se uită doar la semne. Unii da. Dar unii se uită pentru că nu știu cum să se poarte și le e jenă. Nu toți te judecă.”

„Tot aia e pentru mine.”

„Nu, nu e. Judecata și stângăcia nu sunt același lucru.”

După ce a plecat, mama mi-a zis: „Omul ăsta chiar ține la tine.”

„Nu începe.”

„Nu încep nimic. Dar să știi că și pe mine mă ții la distanță. Și eu sunt obosită.”

Acolo m-am blocat. N-am vrut să văd cât de mult se consumase și ea. Își luase concediu fără plată câteva zile, apoi încercase să împace și serviciul, și drumurile cu mine la controale, și casa. Eu mă purtam de parcă doar durerea mea conta.

La următorul control, medicul mi-a recomandat și consiliere psihologică, nu doar tratament pentru cicatrici. Am făcut imediat defensivă.

„Nu sunt nebună.”

Medicul a răspuns calm: „N-am spus asta. Dar trauma nu se tratează doar cu creme.”

Mama, pe hol, mi-a zis: „Mergi măcar o dată.”

Am mers ca să-i demonstrez că nu mă ajută. Numai că m-a ajutat. La primele ședințe am plâns de nervi. Spuneam că mi s-a furat viața, că nu mai sunt femeia care eram, că toți mă compătimesc. Apoi, ușor, am început să spun și partea pe care o ascundeam: că și înainte de accident eram dependentă de validarea altora, că mă speria orice critică, că mă defineam prea mult prin cum arătam și prin ce impresie făceam.

Bartek a continuat să-mi scrie, dar fără presiune. „Mergem până la librărie?” „Vrei o cafea la pachet și stăm în parc?” Prima dată am refuzat de zece ori. A unsprezecea oară am ieșit. Am stat cu fularul tras sus, deși era prea cald. Trecuseră oameni pe lângă noi, unii s-au uitat, normal. Eu m-am încordat imediat.

„Vezi?” i-am șoptit.

„Văd”, a zis el. „Și tot ești aici.”

A fost prima dată când n-am fugit direct acasă.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Nici acum nu-mi place mereu ce văd în oglindă. Sunt zile când îmi pun fond de ten mai mult decât trebuie și zile când renunț să ies. Dar m-am întors la facultate. Mai încet, cu pauze, cu terapie, cu multe discuții grele cu mama și cu mine însămi.

Am învățat și să nu mai spun povestea pe jumătate. Da, proprietarul a ignorat problema și m-a înfuriat teribil. Dar și eu am simțit mirosul de gaz și am ales să mă grăbesc, să nu deranjez, să las pe mai târziu. Adevărul complet m-a durut mai tare, dar m-a făcut și să ies din rolul de victimă totală.

Cel mai greu a fost să accept că nu trebuie să arăt ca înainte ca să am voie să trăiesc normal. Încă lucrez la asta. Și cred că o să mai lucrez mult.

Uneori mă gândesc că accidentul nu m-a făcut mai bună, doar mai sinceră cu mine. Voi cum credeți că se poate obișnui un om cu un chip schimbat, fără să simtă că pierde cine a fost?