Când Toți Par Să Fie Fericiți, Dar Pe Mine Mă Strânge În Suflet: Povestea Mea cu Adina

„Iar ai lăsat robinetul să picure, Adina! Parcă tot eu trebuie să le fac pe toate în casa asta!” Am ridicat vocea fără să vreau, deși știu că nu o ajut cu nimic. Tocmai deschid ușa de la bucătărie, iar Adina e în colțul unde soarele nu mai intră de două săptămâni, cu ochii pierduți pe fereastră. Se clatină ușor pe scaunul ăla vechi, pe care nici n-am apucat să-l recondiționăm de la mutare. Doar murmură încet, aproape de neauzit: „Lasă, că repar eu…”

Nici nu mai știu de când simt că mă sufoc. De când viața mea a devenit o permanentă alergătură între jobul care mă stoarce de puteri, ratele la bancă și renovarea asta nesfârșită. Ne-am încăpățânat să nu facem rabat la materiale – Adina a zis că vrea totul ca-n reviste, dar și meșterii costă o groază. Pe masă, devizul cu sigla firmei de construcții stă peste tot, între scrumiera cu vopsea uscată și facturile nemernic plătite la jumătate.

Acum doi ani, când am prins casa la licitație, ni s-a părut că ajungem la liman. Eram amândoi entuziasmați, ne făceam planuri: aici o să punem parchetul ăsta scump, acolo tapet ca la Oradea, să pară mai luminoasă sufrageria, aici ne făceam colțul nostru de citit. Dar suntem tot mai departe de vis, tot mai aproape de ceartă.

Încerc să mă adun, să nu cedez. Dar sunt obosit. M-am săturat să văd la prieteni și colegi poze cu micul-dejun servit în livinguri perfect renovate, copii îmbrăcați cu haine noi, vacanțe la munte… Noi nici nu ne permitem să schimbăm salteaua, deși Adina se trezește plângând de durere de spate.

Ultima lună a fost cea mai grea. Bunica Adinei s-a stins. Pe hârtie pare o poveste ca oricare alta, dar pentru Adina a însemnat sfârșitul unui univers. Nu se mai ridică din fotoliu decât dacă trebuie, fruntea e mereu încruntată. O strig de trei ori să vină la masă, de fapt nu mănâncă decât puțin, parcă abia gustă viața. De la moartea bunicii, e alt om. Și nu știu cum să o ajut. Am încercat să fac totul mai ușor; am dat cu var, am schimbat țevile, am încercat să țin pasul cu termenele pentru bancă, dar parcă totul curge pe lângă noi, ca apa aia din robinet care tot picură.

Într-o seară, ajung acasă cu două sacoșe grele – vopsea pentru pereți, niște becuri cu led și două iaurturi, doar de poftă. Adina stă întinsă pe canapea, televizorul merge dar nu pare să-l urmărească. Dau să deschid subiectul mobilierului pentru baie, dar simt că-s pe marginea unei prăpăstii. „Vrei să încercăm să facem împreună rafturile?”, întreb cu voce joasă. Nici nu se uită la mine. Îmi vine să trântesc totul. Ceilalți de pe Facebook par să aibă totul – case frumoase, soții fericite, părinți sănătoși, câine și grădină perfectă. Noi nu reușim nici măcar să montăm o ușă fără să ne certăm. Simt că sunt singurul care nu știe să facă o familie cum trebuie.

Într-o sâmbătă spre prânz, totul a explodat. Răscolim cutii cu faianță, am uitat să cumpăr dibluri, Adina mă acuză că nu mai țin minte nimic. Ies val-vârtej pe ușă urlând că-mi ajunge, că nu pot să fiu doar eu bărbatul, că o casă nu se face doar cu vise. Mă opresc la colț, unde vecina Domnica își udă florile. „Aoleu, Gavrilă, te-ai certat iar cu soția? Să știi, toți avem probleme… uite și noi ne tot împotmolim cu zugravul de la etaj.”

Îmi dau seama că vorbele astea simple m-au lovit unde mă durea cel mai tare. Oare chiar toți avem bălți pe jos și spargeri la țevile sufletului? Sau doar eu și Adina ne pierdem printre facturi, griji și dureri?

Când mă întorc acasă, Adina plânge în dormitor. Mă așez lângă ea, simt mirosul reavăn al unei case care încă nu e acasă. „Nu știu cum să te ajut”, îi zic. „Mă simt neputincios. Mă uit la ceilalți și simt că sunt ultimul om. Tu… tu cum vezi totul?”

Îmi apucă mâna, încet, și pentru prima dată după mult timp simt că ne amintim de noi, cei de la început. „Nici eu nu-s întreagă, Gavri. Mi-e dor de bunica, mi-e teamă că nu vom reuși niciodată să facem casa asta să fie a noastră. Dar… dacă mergem împreună până la capăt?”

În seara aceea, nu am mai făcut nimic la renovare. Am fiert ceai și am mâncat iaurtul pe care îl adusesem. Am povestit despre bunica ei, despre cum îi făcea gogoși și-o certa dacă nu-și spăla mâinile după sapă. Am râs, am plâns și m-am simțit… puțin mai liber. Nici nu știu cum să explic, dar parcă a început să nu mai doară la fel de tare.

A doua zi am fost amândoi la piață. Am luat flori pentru mormântul bunicii și două cepe pentru tocană. Pe drum am văzut la geamuri case cu perdele curate, dar și unele ferestre sparte, acoperite cu ziare. Poate că toți suntem, până la urmă, la fel – doar că ne ascundem crăpăturile sub perdea.

Acum, după doi ani de la ratele astea care nu se mai termină și după pierderea care a dărâmat-o pe Adina, mă întreb: Oare câtă fericire e reală în pozele din social media? Oare ceilalți chiar sunt fericiți, sau și ei montează rafturi strâmbe și plâng la ceas de noapte?

Dacă viața e o casă, cred că încă batem la ușă. Dar poate nu contează dacă nu ne iese totul drept din prima, atâta timp cât suntem împreună între pereții ăștia, printre vise, praf de gips și speranță. Tu simți la fel? Ai trecut vreodată printr-o perioadă când toți par să le aibă pe toate, iar tu nu reușești să te mai vezi în propria viață?