Tata îmi cere ajutor, deși sufletul meu e plin de răni: Povestea unui fiu nevăzut

„Băiete, ia vino-ncoace! Ce, nu mă vezi? Strig la tine de-un sfert de oră!” Mă izbesc vorbele lui tata, aspre și răgușite, de parcă camera se umple brusc de tensiune. Abia am pășit în holul apartamentului dărăpănat în care am crescut; nu mi-am scuturat încă frigul de iarnă de pe haine când mă lovește glasul lui, exact cum o făcea și când eram copil. Mă simt din nou mic, stingher, dorindu-mi să dispar în podeaua scârțâitoare de veche.

Tata stă pe fotoliul cu brațul rupt, bombăne, cu abajurul strâmb aruncându-i o umbră pe jumătate de față. Nu a zâmbit niciodată adevărat la mine. Parcă doar existam ca să-i ocup locul în casă, să îi fiu ținta frustrărilor și a oboselilor. „Mihai, pun ceaiul pe masă. Revino-ți. Ești aici să ajuți, nu să visezi cu ochii deschiși.” Vorbele mamei s-au stins în mintea mea. Mama nu mai e de mult, doar ecoul ei blând mă mai ține uneori la suprafață.

Azi am venit, deși sufletul mi-aduce aminte de mii de motive să n-o fac. Tata a început să șchioapete. Zice că îl doare rău piciorul, îi tremură mâna când deschide borcane și tușește zgomotos. N-am frați, n-am surori, totul e între mine și el. „Mihai, adu-mi paharul ăla, că doar tu ai mâini. Poate-s bătrân, dar nu prost.” Mă uit la el. Mandru, cu privirea taioasă, exact așa cum îl știu de-o viață. Asteaptă obediență, nu dragoste.

Întind mâna după pahar, simt tremurul furiei amestecat cu regret. Am 35 de ani și trăiesc mereu cu senzația că nu sunt destul. Primesc telefoane în miez de noapte că „nu mai poate”, că are nevoie de mine să-i schimb pansamentul, să-i aduc cumpărăturile, să-i reglez televizorul. Niciodată nu rostește un „mulțumesc”. Niciodată nu-și cere iertare.

— Mihai, te-ai făcut inginer, nu? Așa ai vrut tu… Dacă m-ascultai, erai și tu om ca lumea, cu afacerea ta.

Oftează apăsat, înghite ceaiul, mijește ochii spre mine. Un dialog pe care l-am repetat de sute de ori. Nu contează că am muncit pe brânci să scap de sărăcie și de batjocura lui. Nu contează că am o viață — nici el nu m-a întrebat vreodată dacă am nevoie de ceva, dacă sunt bine, dacă mă doare ceva.

— Nu m-ai susținut niciodată, tată! De ce vii acum să-mi ceri, ca și cum am fi fost vreodată o familie adevărată?

Acum se întoarce spre mine, pentru prima dată în ani îl văd nesigur. Își trece mâna prin părul alb, privește pe geam, dar nu răspunde. Așa face el: orice discuție reală se oprește înainte să înceapă. Ridică vocea, se supără, schimbă subiectul.

— Ai uitat cine sunt eu, Mihai? Eu te-am crescut, doar pentru că n-ai ceai și scutece de când erai mic, nu înseamnă că nu-s tatăl tău. O să mă ajuți! M-ai auzit?

Îmi strâng pumnii. Mă simt vinovat că nu simt nimic când îl aud tușind tare sau plângându-se de dureri. Zilele trecute, l-am dus la medic — tot drumul a tăcut sau a căutat orice să-și verse nemulțumirile: lumea se schimbă prea repede, nimeni nu mai are respect, copiii nu mai ascultă. Pe holul spitalului, lângă niște bătrâni la fel de obosiți, mi-a spus doar atât:

— Părintele e dator cu viața. Copilul cu grija.

Dar mi-e greu, Doamne, cât de greu! Prietenii mă întreabă de ce mă mai întorc aici, ce rost mai are să încerc. Soția mea, Irina, m-a avertizat:

— Nu poți umple o fântână uscată, Mihai… Dacă tot ce-ai primit e amar, cât poți da tu înapoi, ca să nu-ți pierzi sufletul?

Mă gândesc la fiul meu, Vlad, care desenează pe pervaz când vin acasă târziu, și mă privește cu ochi mari, sperând să mă joc cu el, nu doar să fiu obosit sau supărat din cauza bunicului. Mi-e teamă să nu ajung vreodată ca tata. Mi-e teamă că o să port povara asta veșnic.

La fiecare vizită, tata vrea tot mai mult. Să-i cumpăr noi medicamente, să-i repar televizorul, să-i fac mâncare. Dacă îi spun că am treabă la serviciu sau că Vlad e răcit, se încruntă și urlă:

— Eu sunt tatăl tău! Mă lași să mor singur?

Încerc uneori să-i spun adevărul:

— N-ai fost niciodată aproape de mine, tată! Aș vrea să pot, dar… nu mă lași să te iert.

Îmi taie vorba:

— Încetează cu prostiile de puști! Ai uitat ce-nseamnă datoria unui fiu? Lasă-mă cu sentimentalismul tău ieftin.

Lunile trec, tata devine tot mai posac și neajutorat, dar nu cedează niciodată în orgoliu. Vecinii mă opresc pe scară:

— Mihai, să știi că la cât ai suferit, nu-i nimic dacă mai întârzii uneori! Nu te dărui tot, seacă și zâmbetul de pe buze.

Dar noaptea, când stau în pat, simt presiunea asta că poate, dacă aș putea ierta, m-aș elibera. Poate dacă tata și-ar cere iertare, aș putea să-i sareu în ajutor altfel, fără să simt că mă trădez sau că mă golesc de tot ce am strâns bun în mine.

Astăzi, el doarme pe jumătate în fotoliul ăla vechi. Eu îi aranjez o pătură pe genunchi, mă uit la el cum oftează în vis, și mă întreb: Oare dragostea e o obligație, când nu ai trăit-o niciodată? Ce-i datorez unui tată care mi-a dat doar pretenții fără să mă vadă vreodată cu adevărat, ca fiu?

Poate voi, cei care citiți povestea mea, aveți răspunsuri… Poate ați trecut și voi prin asta. Cât putem ierta când n-am primit niciodată iubirea pe care am meritat-o?

language_code”:”ro”}