Paisprezece săptămâni – povestea mea, Camelia

— Camelia, ce-ai de gând să faci? Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mă uit la ea, cu ochii roșii de nesomn, și nu știu ce să răspund. Am doar douăzeci și trei de ani, sunt studentă la Litere și, până ieri, credeam că viața mea e sub control. Dar testul acela, cu cele două liniuțe roz, mi-a dat lumea peste cap.

— Nu știu, mamă, chiar nu știu… îi șoptesc, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Tata tace, cu mâinile încrucișate pe piept, privind pe geam. De când le-am spus, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcută. Seara trecută, l-am auzit pe tata spunându-i mamei că „nu e momentul, Camelia trebuie să termine facultatea, să-și găsească un rost”. Mama plângea încet, iar eu, în camera mea, strângeam perna la piept și mă simțeam mai singură ca niciodată.

Nu am cui să-i spun. Prietenele mele, Irina și Roxana, sunt ocupate cu joburile lor, cu iubiții lor, cu planurile de vacanță. Când le-am scris pe grup, răspunsurile au venit scurte, stânjenite. „O să fie bine, Camelia!”, „Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă!” Dar nu m-a sunat nimeni. Nici măcar Vlad, tatăl copilului, nu a reacționat cum speram. Când i-am spus, a tăcut lung, apoi a zis doar: „Nu cred că sunt pregătit pentru asta. Poate ar trebui să… știi tu… să nu-l păstrăm.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Vlad era iubitul meu de aproape doi ani, credeam că suntem pe aceeași lungime de undă, că ne iubim. Dar, în fața necunoscutului, a dat înapoi. De atunci, nu mi-a mai scris. Mă simt trădată, abandonată, ca și cum tot ce am construit împreună s-a prăbușit într-o clipă.

Zilele trec greu. Fiecare dimineață începe cu aceeași întrebare: ce fac mai departe? Mă uit la burtica mea, încă invizibilă, și încerc să-mi imaginez cum ar fi să devin mamă. Dar apoi mă gândesc la examene, la lipsa banilor, la privirile vecinilor, la tata care nu mai vorbește cu mine. Mama încearcă să mă încurajeze, dar o văd cât e de speriată. „O să te ajutăm, Camelia, dar trebuie să te gândești bine. E o responsabilitate uriașă.”

Într-o seară, după ce părinții mei s-au culcat, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mătușa mea, Lidia. Ea a trecut printr-o poveste asemănătoare, cu ani în urmă. Vocea ei caldă m-a liniștit puțin. „Draga mea, nimeni nu poate decide în locul tău. Orice alegere faci, să fie a ta, nu a altora. Și să nu uiți: nu ești singură, chiar dacă așa simți acum.”

Dar mă simt singură. În fiecare zi, mă lupt cu gândurile mele. Mă întreb dacă aș putea să cresc un copil fără Vlad, fără sprijinul real al părinților. Mă întreb dacă nu cumva aș regreta toată viața dacă aș renunța la el. Mă întreb dacă aș putea să mă uit în oglindă și să nu mă urăsc pentru alegerea făcută.

Într-o zi, la facultate, profesoara de literatură, doamna Popescu, m-a chemat la finalul cursului. „Camelia, te văd abătută. Dacă ai nevoie să vorbești, sunt aici.” Am izbucnit în plâns. Nu știu de ce, dar cu ea am simțit că pot să fiu sinceră. Mi-a spus că și ea a trecut printr-o criză la vârsta mea, că viața nu e niciodată alb-negru. „Orice drum alegi, să fie cu inima ta. Și să nu uiți: nu ești definită de o greșeală sau de o întâmplare.”

Seara, acasă, mama a venit la mine în cameră. S-a așezat pe pat, lângă mine, și m-a luat de mână. „Știu că ți-e greu. Și mie mi-e. Dar te iubesc, Camelia. Orice ai decide, sunt aici.” Am plâns amândouă, în liniștea camerei, și pentru prima dată am simțit că nu sunt chiar atât de singură.

Au trecut paisprezece săptămâni de când am aflat. Încă nu am luat o decizie. În fiecare zi mă gândesc la copilul din mine, la viitorul meu, la ce aș putea pierde sau câștiga. Tata a început să-mi vorbească din nou, timid, evitând subiectul, dar măcar nu mai e tăcerea aceea apăsătoare. Vlad nu a mai dat niciun semn. Prietenele mele au rămas la fel de departe. Doar mama și mătușa Lidia mă susțin, fiecare în felul ei.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă voi avea vreodată curajul să aleg. Dacă nu cumva orice alegere va fi o pierdere. Dacă voi putea să mă iert, indiferent ce fac. Și mă întreb: oare câte fete ca mine trec prin asta, în tăcere, fără să știe că nu sunt singure?