Nora mea a transformat casa fiului meu într-o petrecere fără sfârșit, iar el tace – cât să mai rabd?

— Iar au început! Am tresărit când am auzit muzica bubuind prin pereți, de parcă blocul nostru vechi ar fi fost transformat într-un club de noapte. Era deja a treia oară săptămâna asta. M-am uitat la ceas: 23:40. Am oftat adânc și m-am ridicat de pe canapea, cu o cană de ceai rece în mână. Mă uitam la telefon, sperând să primesc un mesaj de la Radu, fiul meu, dar nimic. De când s-a însurat cu Camelia, parcă nu-l mai recunosc.

Am încercat să nu mă amestec, să fiu mama aceea înțeleaptă care știe când să tacă. Dar cum să tac, când văd cum casa lor, pe care au cumpărat-o cu atâta trudă, a devenit locul de întâlnire al tuturor prietenilor Cameliei? Tineri gălăgioși, cu sticle de bere și râsete stridente, care nu pleacă nici la 2 dimineața. Radu, băiatul meu liniștit, pare să nu observe nimic. Sau poate nu vrea să observe.

Într-o seară, nu am mai rezistat. Am luat paltonul pe mine și am pornit spre ei, cu inima bătându-mi nebunește. Când am intrat, am simțit mirosul de alcool și fum de țigară. Camelia râdea cu două prietene, iar Radu stătea într-un colț, cu ochii în telefon. M-a văzut și a zâmbit forțat.

— Mamă, ce surpriză! Ai venit să stai cu noi?

— Nu, Radu, am venit să văd dacă sunteți bine. Camelia, poate ar fi bine să mai lăsați și voi petrecerile astea, nu crezi?

Camelia a ridicat din umeri, cu un zâmbet ironic:

— Suntem tineri, doamnă Elena. Trebuie să ne bucurăm de viață. Radu nu are nimic împotrivă, nu-i așa, dragule?

Radu a dat din cap, fără să mă privească. Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. Cum să nu spun nimic? Cum să nu mă doară când văd că fiul meu tace, că nu are curaj să spună ce simte?

Am plecat acasă cu lacrimi în ochi. Noaptea aceea nu am dormit deloc. Mă întrebam dacă am greșit undeva, dacă l-am crescut prea blând, prea lipsit de curaj. Sau poate Camelia are o putere asupra lui pe care nu o înțeleg.

Zilele au trecut, iar petrecerile au continuat. Vecinii au început să mă oprească pe scară, să mă întrebe dacă nu pot face ceva. Mă simțeam rușinată, de parcă eu aș fi fost vinovată pentru tot. Am încercat să vorbesc cu Radu la telefon, dar mereu găsea scuze să închidă repede.

Într-o duminică, am decis să-l invit la mine la masă, doar pe el. A venit, tăcut, cu ochii obosiți.

— Radu, ce se întâmplă cu voi? De ce nu spui nimic? Nu vezi că nu e normal ce se întâmplă?

A oftat și a dat din umeri.

— Mamă, nu vreau să mă cert cu Camelia. Dacă îi spun ceva, se supără, zice că nu o las să trăiască. Eu… nu mai știu ce să fac.

— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta? Nu meriți și tu liniște, acasă la tine?

A tăcut. Am simțit că se rupe ceva în mine. Mi-am dat seama că nu pot să-l salvez, oricât aș vrea. Dar nici nu pot să stau deoparte și să privesc cum se pierde.

Într-o seară, am primit un telefon de la Camelia. Era nervoasă:

— Doamnă Elena, vă rog să nu vă mai băgați între mine și Radu. E casa noastră, facem ce vrem!

Am rămas fără cuvinte. Am închis telefonul și am plâns. Mă simțeam neputincioasă, prinsă între dorința de a-mi proteja fiul și teama de a nu-i distruge căsnicia. Oare chiar nu vede ce se întâmplă? Sau îi e frică să recunoască?

Într-o zi, Radu a venit la mine, abătut. S-a așezat la masă și a început să plângă. Nu l-am mai văzut niciodată așa.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai suport. Mă simt străin în propria casă. Dar dacă plec, ce o să zică lumea? Ce o să zici tu?

L-am luat în brațe și i-am spus că nu contează ce zice lumea, că fericirea lui e mai importantă decât orice. Dar în sufletul meu, mă întrebam dacă nu cumva am greșit, dacă nu trebuia să fiu mai fermă, să-l învăț să lupte pentru el.

Acum, stau și mă uit la telefon, așteptând un semn de la el. Mă întreb: oare cât să mai rabd? Să mă amestec sau să-i las să-și rezolve singuri problemele? Voi ce ați face în locul meu?