Casa șerpilor – Povestea unei văduve românce

— Nu, nu, nu! Nu se poate! — am șoptit, cu mâinile tremurânde, când am văzut prima coadă neagră strecurându-se pe sub ușa dormitorului. Era prima mea noapte în casa pe care o cumpărasem cu toți banii strânși după moartea lui Ion, bărbatul meu. După patruzeci de ani de căsnicie, rămăsesem singură, cu un apartament mic în București și cu o inimă grea de dor. Am vândut tot, am căutat liniștea la țară, într-un sat uitat de lume din Bărăgan, unde casele se vindeau pe nimic. „Aici o să-mi găsesc pacea”, mi-am spus, privind la câmpul nesfârșit și la cerul larg, fără blocuri, fără zgomot. Dar liniștea s-a spart în mii de bucăți chiar din prima clipă.

Am sărit din pat, cu inima bătându-mi nebunește. Șarpele era mic, dar mișcarea lui unduitoare mi-a înghețat sângele. Am aprins lumina și am văzut, pe lângă el, încă doi, apoi încă unul, ieșind de sub dulap. Am țipat, dar țipătul mi s-a pierdut în pereții groși, bătrâni. Am ieșit în curte, desculță, cu părul vâlvoi, și am stat acolo, tremurând, până s-a luminat de ziuă.

A doua zi, am mers la vecina de peste drum, tanti Maria, o femeie uscățivă, cu ochii mici și gura strânsă. — Vai de mine, dragă, nu știai? Casa aia a lui nea Ghiță a fost mereu plină de șerpi. De-aia a și vândut-o așa ieftin. Nici nu știu cum ai avut curaj să te muți acolo, a zis ea, făcându-și cruce. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nimeni nu-mi spusese nimic la vânzare, iar notarul doar ridicase din umeri când am întrebat dacă e ceva în neregulă cu casa.

Am încercat să mă liniștesc. „Nu poate fi atât de rău”, mi-am zis. Am chemat un tânăr din sat, Costel, să mă ajute să astupe crăpăturile din podea și să pună plasă la ferestre. — Doamnă, aici e pământul lor, nu al nostru, mi-a spus el, privind cu milă la mine. — Dacă nu vă temeți, poate vă obișnuiți. Dar eu n-aș sta aici nici să-mi dea cineva casa gratis.

În fiecare noapte, zgomotele din pereți mă țineau trează. Simțeam cum ceva se târăște sub podea, cum se lovesc de mobilă, cum se strecoară pe sub uși. Am încercat să-i alung cu fum, cu oțet, cu naftalină, cu rugăciuni. Nimic nu a mers. Într-o dimineață, am găsit un cuib întreg sub pat: șerpi mici, încolăciți, cu ochii ca niște mărgele negre. Am izbucnit în plâns, neputincioasă.

Satul a început să vorbească. — E blestemată casa aia, ziceau bătrânele la poartă. — Niciun om normal nu stă acolo. Unii copii aruncau cu pietre în poarta mea, strigând „Vrăjitoarea cu șerpi!” Am simțit rușinea ca o povară grea, de parcă vina era a mea că natura își făcea de cap în casa mea. Am încercat să mă apropii de oameni, să merg la biserică, să dau de pomană, dar privirile lor rămâneau reci, neîncrezătoare.

Într-o seară, a venit la mine fiica mea, Irina, cu nepoțica, Ana. — Mamă, nu poți să stai aici, e periculos! Vino la noi, la oraș, te ajutăm, găsim o soluție. Dar eu nu voiam să fiu o povară. — E casa mea, am muncit o viață pentru ea, am nevoie de liniște, am spus, deși vocea îmi tremura. Irina a oftat, m-a îmbrățișat și a plecat, lăsând în urmă un miros de parfum și o tristețe grea.

Am început să vorbesc cu șerpii, în nopțile lungi. — Ce vreți de la mine? De ce nu mă lăsați în pace? — întrebam, de parcă ar fi putut răspunde. Într-o noapte, am visat că Ion stătea lângă mine, cu mâna pe umărul meu. — Nu te lupta cu ce nu poți schimba, Ileana, mi-a spus el, cu voce blândă. — Unele lucruri nu sunt ale noastre, oricât am vrea. M-am trezit plângând, cu fața udă de lacrimi.

Într-o dimineață, am găsit un șarpe mare, mort, în curte. L-am privit mult timp, cu un amestec de groază și milă. Era frumos, cu solzi lucioși, ca o bijuterie vie. Atunci am înțeles: nu eram stăpâna acestei case, eram doar oaspete. Natura nu ține cont de dorințele noastre, de planurile noastre. Am început să privesc altfel lucrurile. Am lăsat ușile deschise ziua, am ieșit în grădină, am plantat flori. Șerpii nu au dispărut, dar nici nu m-au mai speriat la fel. Am început să-i respect, să-i accept ca parte din viața mea.

După un an, am decis să vând casa. Am pus un anunț simplu: „Casă veche, grădină mare, liniște, natură sălbatică.” A venit un bărbat din alt sat, un herpetolog, pasionat de șerpi. — E perfectă pentru mine, a zis el, zâmbind larg. Am simțit o ușurare imensă. Am plecat cu un rucsac și cu amintirile mele, mai bogată cu o lecție pe care n-o voi uita niciodată.

Acum stau la Irina, într-o cameră mică, dar luminoasă. Uneori, noaptea, aud în minte foșnetul șerpilor și nu mă mai sperii. Mă gândesc la casa aceea, la câmpul larg, la liniștea care nu era a mea. Poate că adevăratul acasă nu e un loc, ci o împăcare cu tine însuți. Oare câți dintre noi luptăm cu șerpii noștri, fără să știm că, de fapt, trebuie doar să-i acceptăm?