Vecina mi-a spus că soțul meu aduce o altă femeie acasă când nu sunt. Nu știu ce să fac.

— Nu vreau să te sperii, dar cred că ar trebui să știi ce se întâmplă când nu ești acasă, mi-a spus vecina, doamna Stanciu, într-o după-amiază ploioasă, în timp ce mă grăbeam spre lift cu plasele de la piață. M-am oprit brusc, cu inima bătându-mi nebunește. — Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam că pământul mi se surpă sub picioare.

— Nu vreau să mă bag, dar de două ori săptămâna asta am văzut o femeie blondă intrând la voi în apartament, pe la prânz, când tu erai la serviciu. Și nu a stat puțin… a ieșit abia după două ore. Și nu părea să fie vreo rudă, dacă mă înțelegi.

Am rămas fără cuvinte. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și mâinile mi s-au făcut reci. Am mulțumit, sau cel puțin așa cred, și am urcat în apartament cu pași grei, ca și cum fiecare treaptă mă apăsa mai tare. În casă era liniște, doar ceasul din bucătărie ticăia monoton. Am lăsat plasele pe masă și m-am prăbușit pe canapea, cu ochii în tavan. Gândurile mi se învârteau haotic: O fi adevărat? O fi vreo neînțelegere? Dar de ce ar minți doamna Stanciu?

Soțul meu, Radu, era la serviciu. Sau cel puțin așa credeam. Ne cunoșteam de zece ani, eram căsătoriți de șapte. Avem o fetiță, Ilinca, de cinci ani, care e lumina ochilor mei. Radu fusese mereu un bărbat calm, calculat, nu foarte romantic, dar prezent. Sau cel puțin așa am crezut până acum. În ultima vreme, însă, îl simțeam tot mai distant. Își petrecea serile cu ochii în telefon, iar când îl întrebam ce are, îmi răspundea sec: — Nimic, sunt doar obosit.

În seara aceea, am încercat să mă comport normal. Am pregătit cina, am vorbit cu Ilinca despre grădiniță, am zâmbit, deși înăuntrul meu simțeam că mă sfărâm. Radu a venit târziu, mi-a sărutat obrazul în treacăt și s-a așezat la masă. — Cum a fost la serviciu? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. — Ca de obicei, a răspuns el, fără să mă privească. Atunci am știut că ceva nu e în regulă.

Nopțile au devenit un chin. Mă întorceam de pe o parte pe alta, cu ochii în tavan, încercând să-mi imaginez cine e femeia aceea. O cunoșteam? O adusese în casa noastră, în patul nostru? Mă simțeam trădată, umilită, dar nu aveam curajul să-l confrunt. Ce să-i spun? Că am auzit de la vecină? Dacă nu era adevărat? Dacă doar mi se părea?

Într-o zi, am decis să plec mai devreme de la serviciu, fără să-i spun nimic lui Radu. Am urcat scările cu inima cât un purice, tremurând din toate încheieturile. Am pus cheia în ușă și am intrat încet. Din dormitor se auzea râsul unei femei. Am simțit cum mi se taie respirația. Am deschis ușa și i-am văzut: Radu și o femeie blondă, tânără, râzând, cu o sticlă de vin pe noptieră. S-au oprit brusc când m-au văzut. Femeia s-a ridicat, și-a luat geanta și a ieșit fără să spună nimic. Radu a rămas nemișcat, cu ochii în podea.

— Cine e? am întrebat, cu vocea spartă. — Nu e ce crezi, a spus el, dar nici nu a încercat să mă privească. — Atunci ce e? am urlat, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. — E… o colegă. Am avut nevoie să vorbesc cu cineva. Nu s-a întâmplat nimic, jur. Dar nu l-am crezut. Totul în mine țipa că mă minte.

Au urmat zile de tăcere. Radu a încercat să mă convingă că nu a fost nimic, că doar a exagerat, că nu m-a înșelat. Dar nu mai puteam avea încredere. Mă uitam la el și vedeam un străin. Ilinca simțea tensiunea și mă întreba mereu: — Mami, de ce plângi? Nu știam ce să-i răspund.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar apoi mă uitam la Ilinca și mă întrebam dacă e corect să-i iau tatăl. Mama mea, când i-am povestit, mi-a spus: — Toți bărbații greșesc. Dacă îl iubești, iartă-l. Dar eu nu mai știam dacă îl iubesc sau doar mă agăț de amintirea a ceea ce am fost cândva.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, l-am chemat pe Radu în bucătărie. — Nu mai pot, i-am spus. Nu pot să trăiesc cu îndoiala asta. Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar nu mă mai minți. S-a uitat la mine lung, apoi a spus încet: — Nu vreau să plec. Am greșit. Am fost slab. Dar nu vreau să te pierd. Am plâns amândoi, dar nu știu dacă lacrimile noastre au spălat ceva sau doar au adâncit rana.

Acum, fiecare zi e o luptă. Încerc să-l iert, dar nu pot uita imaginea acelei femei în casa mea. Încerc să fiu puternică pentru Ilinca, dar uneori simt că mă prăbușesc. Prietenele îmi spun să-l las, mama îmi spune să-l iert. Eu nu știu ce să fac. Oare merită să salvez o căsnicie în care nu mai am încredere? Sau e mai bine să plec și să-mi găsesc liniștea? Voi ce ați face în locul meu?