„Pregătește-te: Mama și Fratele Vin să Discutăm Împărțirea Moștenirii”
Adela stătea la masa din bucătărie, degetele ei bătând nervos pe suprafața de lemn. Scrisoarea de la fratele ei, Robert, era deschisă în fața ei. Era un fel de convocare, un apel pentru a discuta împărțirea moștenirii mamei lor decedate. Renunțase la partea ei de moștenire în favoarea lui Robert, crezând că este lucrul corect de făcut. Dar acum, începea să pună la îndoială acea decizie.
Casa în care locuia era un cadou de la mama lor, oferit ei chiar înainte ca aceasta să treacă în neființă. Adela fusese șocată când a primit-o, dar mama lor insistase. „Vei înțelege totul mai târziu,” spusese ea. „Cel mai important este să nu-i crezi – vor minți.”
Gândurile Adelei au fost întrerupte de sunetul unei mașini care intra în curte. A aruncat o privire pe fereastră și i-a văzut pe Robert și pe mama lor, Elena, coborând din vehicul. Inima i-a căzut. Știa că această întâlnire nu va fi ușoară.
Când au intrat în casă, ochii Elenei au scanat camera cu o privire critică. „Frumoasă casă ai aici,” a spus ea, tonul ei fiind plin de sarcasm.
„Mulțumesc,” a răspuns Adela, încercând să-și păstreze vocea calmă. „Haideți să ne așezăm și să vorbim.”
S-au adunat în jurul mesei din bucătărie, tensiunea din aer fiind palpabilă. Robert și-a dres glasul și a început să vorbească. „Adela, trebuie să discutăm despre moștenire. Știi că mama a lăsat totul mie, dar trebuie să ne asigurăm că totul este corect.”
Adela a dat din cap, deși simțea un nod formându-se în stomac. „Înțeleg. Dar am crezut că am fost deja de acord cu asta. Am renunțat la partea mea ca tu să o ai.”
Elena s-a aplecat înainte, ochii ei îngustându-se. „Asta a fost înainte să aflăm despre casă. De ce ți-a dat-o mama?”
Adela a tras adânc aer în piept, încercând să-și păstreze emoțiile sub control. „A spus că este pentru că am avut grijă de ea în ultimele ei zile. Voia să am un loc unde să locuiesc.”
Robert a clătinat din cap. „Asta nu are sens. Mama întotdeauna spunea că totul ar trebui împărțit egal.”
Adela simțea lacrimile cum îi umpleau ochii. „Nu știu ce altceva să vă spun. Asta a vrut ea.”
Expresia Elenei s-a înmuiat pentru un moment, dar apoi s-a întărit din nou. „Trebuie să o implicăm pe mătușa Cora. Ea știe mai multe despre asta decât noi.”
Inima Adelei a căzut și mai mult la menționarea mătușii Cora. Sora mai mică a mamei fusese întotdeauna o sursă de tensiune în familie. Nu avuseseră niciun contact cu ea de ani de zile și părea că mătușa Cora luase întreaga moștenire pentru ea.
„Trebuie?” a întrebat Adela, vocea ei abia fiind o șoaptă.
„Da,” a spus Robert ferm. „Trebuie să ajungem la fundul acestei probleme.”
Următoarele câteva zile au fost un blur de telefoane și întâlniri. Mătușa Cora era la fel de dificilă ca întotdeauna, refuzând să coopereze și insistând că totul fusese făcut conform dorințelor mamei lor. Tensiunea dintre Adela și familia ei creștea cu fiecare zi care trecea.
În cele din urmă, nu s-a ajuns la nicio rezoluție. Familia a fost sfâșiată de neîncredere și acuzații. Adela a pierdut nu doar casa ei, ci și relația cu fratele și mama ei. Cuvintele mamei ei îi răsunau în minte: „Cel mai important este să nu-i crezi – vor minți.” Dar acum, se întreba dacă acele cuvinte fuseseră destinate și pentru ea.