„Ridică-te și Fă-mi Cafea”: Cere Fratele Soțului Meu

Era o dimineață răcoroasă de sâmbătă când telefonul lui Andrei a vibrat cu un mesaj de la fratele său, Mihai. „Salut, frate! Mi-e atât de dor de tine. Pot să vin la voi în weekend?” Fața lui Andrei s-a luminat. Nu-l mai văzuse pe Mihai de luni bune, iar ideea unui weekend de familie suna perfect. Puțin știam noi că această vizită ne va întoarce viața pe dos.

Mihai a sosit în acea seară, purtând un mic rucsac și un zâmbet larg. „Salut, Ioana! De când nu ne-am mai văzut!” m-a salutat el cu o îmbrățișare care părea puțin prea strânsă. Am forțat un zâmbet, încercând să ignor sentimentul de neliniște din stomac. Mihai fusese întotdeauna un pic imprevizibil, dar speram că această vizită va fi diferită.

Prima noapte a fost destul de plăcută. Am luat cina, am împărtășit povești și am râs ca pe vremuri. Dar dimineața următoare, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Eram în bucătărie, pregătind micul dejun, când Mihai a intrat, încă în pijamale. „Ridică-te și fă-mi cafea,” a cerut el, așezându-se pe un scaun.

Am rămas surprinsă. „Scuză-mă?” am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Ai auzit bine. Cafea. Acum,” a spus el, fără să se uite măcar la mine, fiind absorbit de telefonul său.

Andrei a intrat atunci, simțind tensiunea. „Hei, Mihai, poate ai putea să ceri puțin mai frumos?” a sugerat el, încercând să detensioneze situația.

Mihai a ridicat din umeri. „Oricum, omule. Vreau doar cafeaua mea.”

Am făcut cafeaua, dar incidentul mi-a lăsat un gust amar. În următoarele zile, comportamentul lui Mihai s-a înrăutățit. Trata casa noastră ca pe un hotel, lăsând mizerie peste tot și așteptând ca eu să fac curățenie după el. Stătea până târziu, dând muzica tare și trezind-o pe fiica noastră, Maria. Când l-am confruntat, a râs și a spus că sunt prea rigidă.

Andrei a încercat să vorbească cu el, dar Mihai avea mereu o scuză. „Sunt aici doar să mă relaxez, frate. Nu fi așa de plictisitor,” spunea el, ignorând orice critică. Andrei, mereu pacificatorul, lăsa lucrurile să treacă, sperând că se vor îmbunătăți.

Dar nu s-au îmbunătățit. Șederea lui Mihai, care trebuia să fie un weekend, s-a prelungit într-o săptămână, apoi două. Nu dădea semne că ar vrea să plece și casa noastră se simțea mai mult ca un câmp de luptă. Ultima picătură a fost într-o noapte când l-am găsit scotocind prin dulapul nostru cu băuturi alcoolice, clar beat.

„Mihai, trebuie să pleci,” am spus ferm, răbdarea mea ajungând la capăt.

S-a uitat la mine cu ochii tulburi. „Asta e casa fratelui meu. Nu mă poți da afară,” a bâiguit el.

Andrei, auzind zarva, a coborât scările. „Mihai, cred că e timpul să pleci,” a spus el cu vocea plină de tristețe și frustrare.

Mihai a râs disprețuitor. „Bine. Nu am nevoie de asta. Credeam că familia înseamnă ceva pentru tine,” a scuipat el, apucându-și geanta și ieșind clătinându-se pe ușă.

Liniștea care a urmat a fost asurzitoare. Andrei și cu mine am stat acolo, simțind greutatea ultimelor două săptămâni apăsând asupra noastră. „Îmi pare rău, Ioana,” a spus el încet. „Nu credeam că se va întâmpla asta.”

Am dat din cap, lacrimile începând să-mi curgă. „Știu, Andrei. Dar trebuie să stabilim limite. Pentru noi, pentru Maria.”

Plecare lui Mihai a lăsat un gol, dar și un sentiment de ușurare. Am încercat să mergem mai departe, dar daunele erau făcute. Casa noastră odată liniștită purta acum cicatricile vizitei lui. Andrei și cu mine ne-am îndepărtat unul de celălalt, tensiunea ultimelor săptămâni afectând relația noastră.

Luni au trecut și am auzit puține lucruri de la Mihai. Câte un mesaj ocazional, o scuză spusă pe jumătate din inimă, dar nimic substanțial. Weekendul de familie care trebuia să ne apropie ne-a despărțit în schimb.

În final, am învățat o lecție dureroasă despre familie și limite. Uneori, oamenii pe care crezi că te poți baza cel mai mult sunt cei care te rănesc cel mai tare. Și deși timpul poate vindeca unele răni, altele lasă cicatrici durabile.