Sub același acoperiș: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să vorbești cu mine? Glasul mi-a tremurat, iar lacrimile mi-au înțepat ochii. Stăteam în bucătăria noastră mică din Pitești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc furia. Mama, cu ochii ei obosiți și palmele aspre, a oftat adânc, evitând să mă privească. Ioana, sora mea mai mică, stătea în prag, cu privirea în pământ, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Nu e vorba că țin mai mult la ea, Maria, a spus mama încet, aproape șoptit. Pur și simplu… Ioana are nevoie de ajutor acum. Tu ai serviciu, ești pe picioarele tale. Ea… încă nu s-a regăsit.

Am simțit cum fiecare cuvânt mă lovește ca un pumn în stomac. Da, aveam un job la o firmă de contabilitate, dar nu însemna că nu aveam și eu visuri, nevoi sau dorința de a fi văzută, apreciată. Crescusem împreună, împărțind aceeași cameră, aceleași haine, aceleași vise de copilărie. Dar acum, când a venit momentul să fim tratate la fel, mama a ales. Și nu m-a ales pe mine.

— Și eu am nevoie, mamă, am spus cu voce joasă, aproape implorând. Nu de bani, ci de sentimentul că sunt la fel de importantă pentru tine.

Mama a tăcut. Ioana a ieșit din cameră, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. În acea seară, am plâns în pernă, ca atunci când eram copil și nu înțelegeam de ce tata nu venea acasă. Acum, nu mai era tata cel care lipsea, ci dreptatea.

Zilele au trecut greu. Ioana s-a mutat în apartamentul nou, iar eu am rămas în garsoniera mea, cu pereții reci și gândurile tot mai apăsătoare. Încercam să mă bucur pentru ea, să-i spun că sunt mândră, dar fiecare vizită la ea era ca o rană nouă. Îmi arăta cu entuziasm mobila, perdelele, chiar și balconul micuț cu vedere spre parc. Eu zâmbeam, dar înăuntru simțeam doar gol.

Într-o seară, după ce am ieșit de la muncă, am trecut pe la mama. Era singură, cu televizorul dat încet și o cană de ceai în față. M-am așezat lângă ea, fără să spun nimic. Am stat așa, în liniște, minute bune, până când ea a început să vorbească.

— Știu că te-am rănit, Maria. Poate n-am făcut ce trebuia. Dar am vrut să vă fie bine la amândouă. Poate că am greșit, dar nu știu cum să repar.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să o fac să sufere, dar nici nu puteam să mă prefac că totul e în regulă. Am început să-i povestesc despre cum mă simt, despre cât de mult m-a durut gestul ei, despre cum mă simt mereu cea care trebuie să fie puternică, să nu ceară, să nu deranjeze. Mama a plâns. Pentru prima dată, am văzut-o vulnerabilă, mică, speriată.

— Poate că nu merit nimic, i-am spus. Poate că nu sunt la fel de bună ca Ioana.

— Nu spune asta! a izbucnit ea. Voi sunteți totul pentru mine. Poate că am greșit, dar nu pentru că nu te iubesc. Doar că… nu știu să arăt mereu ce simt.

Am plecat acasă cu sufletul și mai greu. În noaptea aceea, Ioana m-a sunat. Vocea ei era timidă, ca atunci când venea la mine după ce se certa cu mama.

— Maria, știu că e greu. Și eu mă simt vinovată. Dacă vrei, putem împărți apartamentul. Sau… putem vinde și să împărțim banii. Nu vreau să te pierd.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în durerea mea. Am plâns amândouă la telefon, ca două surori care, în ciuda tuturor, nu pot trăi una fără cealaltă.

Au trecut luni de atunci. Relația cu mama s-a schimbat. Nu mai e la fel, dar încercăm să ne apropiem. Cu Ioana, am început să ieșim mai des, să vorbim despre lucruri pe care le-am ascuns ani de zile. Am învățat că uneori, nedreptatea nu vine din lipsă de iubire, ci din neputința de a fi corect cu toți cei pe care îi iubești.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem ierta în numele familiei? Și dacă iubirea e cu adevărat suficientă să vindece rănile pe care tot cei dragi ni le fac?