„Dă-mă afară!” — cum am reușit să-mi recâștig viața după ce am pus capăt tiraniei soacrei mele (povestea Anei din Iași)

— Ana, nu ai pus destulă sare în ciorbă. Și, sincer, nu știu cum îl suporți pe Mihai să vină acasă și să găsească masa așa, nepregătită. Pe vremea mea, totul era gata la ora șase fix!

Am simțit cum îmi tremură mâinile pe lingura de lemn. Era a treia oară săptămâna asta când doamna Viorica, soacra mea, găsea ceva de criticat. De fapt, nu era săptămână să nu-mi amintească, cu vocea ei tăioasă, că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Mihai, ca de obicei, stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Știam că îl deranjează, dar nu avea curajul să-i spună nimic mamei lui.

M-am măritat cu Mihai într-o zi caldă de mai, cu speranța că vom construi împreună o viață liniștită. Dar, la scurt timp după nuntă, soacra mea a decis că trebuie să locuiască cu noi „temporar”, pentru că apartamentul ei era în renovare. Au trecut trei ani de atunci. Trei ani în care fiecare decizie, fiecare gest, fiecare masă gătită sau haină spălată a fost analizată, criticată, comparată cu „standardele” ei.

— Ana, nu vezi că nu ai șters bine praful? Uite, aici, pe raftul cu bibelouri! Și, te rog, nu mai pune florile astea în sufragerie, că mă sufocă mirosul lor!

Într-o seară, după ce Mihai a plecat la serviciu de noapte, am rămas singură cu doamna Viorica. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în șoaptă. Nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc, că nu mai am aer, că nu mai sunt eu.

A doua zi, la micul dejun, am încercat să-i spun lui Mihai ce simt.

— Mihai, nu mai pot. Mama ta mă face să mă simt inutilă, ca și cum nu aș fi destul de bună. Avem nevoie de intimitatea noastră, de spațiul nostru.

— Ana, știu că nu e ușor, dar e mama… Nu pot să-i spun să plece. O să se supere, o să plângă, o să spună la toată lumea că am dat-o afară.

— Dar pe mine cine mă apără? Cine mă ascultă?

Mihai a tăcut. Am simțit că sunt singură în lupta asta.

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o pe doamna Viorica răscolind prin sertarele mele. Căuta, chipurile, „un ac de siguranță”. Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Nu mai era vorba doar de critici sau de lipsa de intimitate. Era vorba de lipsa de respect.

— Doamnă Viorica, vă rog să nu mai umblați prin lucrurile mele!

— Cum vorbești tu cu mine, fată? Eu sunt mama lui Mihai! Fără mine, nu aveați nimic! Eu v-am ajutat cu banii pentru avansul la apartament!

— Și vă mulțumim, dar asta nu vă dă dreptul să vă purtați așa cu mine.

A izbucnit un scandal monstru. Vecinii au auzit totul. Mihai a venit acasă și a încercat să calmeze spiritele, dar era prea târziu. Pentru prima dată, am simțit că nu mai pot să tac.

— Mihai, dacă nu iei o decizie, o iau eu. Nu mai pot trăi așa. Ori pleacă mama ta, ori plec eu.

A urmat o tăcere apăsătoare. Zile întregi am trăit ca niște străini. Doamna Viorica nu-mi mai vorbea, Mihai era tot mai absent. Într-o seară, am făcut bagajele. Am lăsat o scrisoare pe masă: „Nu mai pot. Am nevoie de liniște. Când vei fi pregătit să fim o familie, să mă cauți.”

Am stat la sora mea, Irina, două săptămâni. Am plâns, am vorbit, am analizat fiecare detaliu. Irina m-a ținut în brațe și mi-a spus: „Ana, nu ești egoistă. Ai dreptul la fericire. Ai dreptul să pui limite.”

Într-o zi, Mihai a venit la mine. Avea ochii roșii, obosiți.

— Ana, îmi pare rău. Am vorbit cu mama. O să se mute la sora ei. Nu vreau să te pierd. Am fost laș, dar nu mai pot trăi fără tine.

M-am întors acasă, dar cu o singură condiție: să nu mai permit niciodată ca cineva să-mi calce demnitatea în picioare. Doamna Viorica a plecat, dar nu fără să arunce ultimele cuvinte grele: „O să regreți, Mihai! O să vezi că nu e femeia potrivită pentru tine!”

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Mihai s-a schimbat. Am învățat să vorbim deschis, să ne apărăm unul pe altul. Dar rana a rămas. Uneori, mă întreb dacă nu cumva am fost prea dură. Dacă nu cumva am distrus o familie. Dar apoi îmi amintesc cum era să trăiesc fără aer, fără voce, fără mine.

Oare câte femei trăiesc așa, în tăcere, de frica „ce-o să zică lumea”? Oare câte dintre noi uităm să ne apărăm, să spunem „ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate că uneori, ca să te regăsești, trebuie să ai curajul să spui: „Dă-mă afară, dar nu mă mai pierde pe mine însămi!”