Ultimatumul unei mame: Când copiii uită de tine

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în mână. Prietena mea cea mai bună, Simona, era la celălalt capăt al firului, obișnuită deja cu plângerile mele, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt definitiv în mine.

De când a murit soțul meu, Ion, casa noastră a devenit tot mai goală, iar copiii mei, Radu și Alina, au început să se îndepărteze. La început am pus totul pe seama durerii, a doliului, a faptului că fiecare își trăia suferința în felul lui. Dar anii au trecut, iar eu am rămas tot singură, cu mesele pregătite pentru nimeni, cu zilele de naștere uitate și cu sărbătorile petrecute în fața televizorului.

Radu, băiatul meu cel mare, are 35 de ani și locuiește la București. Are o carieră frumoasă, o soție minunată, pe Irina, și doi copii pe care îi văd doar în poze pe Facebook. Alina, fata mea, e cu doi ani mai mică și s-a mutat la Cluj, unde lucrează la o firmă de IT. Îmi răspunde la mesaje cu „Sunt ocupată, mamă, te sun eu mai târziu”, dar acel „mai târziu” nu mai vine niciodată.

Într-o zi, după ce am stat ore întregi cu ochii pe telefon, așteptând un semn de la ei, am simțit că nu mai pot. Am început să plâng în hohote, cu fața în pernă, ca un copil pedepsit. M-am ridicat, am șters lacrimile și am început să scriu un mesaj lung, pe care l-am trimis ambilor copii:

„Dragii mei, vă iubesc mai mult decât orice pe lume, dar nu mai pot trăi așa. Mă simt uitată, neimportantă, ca și cum n-aș mai conta pentru voi. Dacă nu găsiți timp să mă sunați sau să mă vizitați măcar o dată pe lună, să știți că nu mai vreau să vă deranjez nici eu. Poate așa veți simți lipsa mea, măcar puțin.”

Am apăsat pe „Trimite” cu inima strânsă. M-am așezat pe marginea patului, tremurând, și am așteptat. Nu a trecut mult și telefonul a început să sune. Era Radu.

— Mamă, ce-i cu mesajul ăsta? Ce s-a întâmplat?

Vocea lui era grăbită, ușor iritată. Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— S-a întâmplat că nu mai pot, Radu. Mă simt singură. Nu vă mai pasă de mine. Nu vă mai interesează dacă trăiesc sau nu.

— Hai, mamă, nu exagera. Știi cât de ocupat sunt la muncă, copiii, Irina… Nu e ca și cum nu te iubim.

— Dragostea nu se măsoară în vorbe, Radu. Se măsoară în timp, în atenție, în gesturi mici. Nu vreau să fiu o povară, dar nici să fiu uitată.

A tăcut. Am auzit cum oftează, apoi a spus:

— O să încerc să vin săptămâna viitoare, bine?

— Nu vreau promisiuni deșarte, Radu. Vreau să simt că mai am un rost în viața voastră.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână, privind la ecranul gol. Alina nu a răspuns nici la mesaj, nici la telefon. A doua zi, mi-a scris scurt: „Mamă, nu e momentul să faci crize. Am deadline-uri, nu pot să vin acum.”

Am simțit cum mi se frânge inima. Am ieșit în grădină, am privit pomii pe care îi plantasem cu Ion, am atins trandafirii pe care îi iubea Alina când era mică. M-am întrebat unde am greșit. Oare i-am sufocat prea mult? Oare nu le-am dat destulă libertate? Sau, dimpotrivă, am fost prea permisivă și acum nu mai știu ce înseamnă să ai grijă de cei dragi?

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Viorica, a venit să mă vadă.

— Mariana, nu mai fi supărată, dragă. Așa-s copiii în ziua de azi, toți pleacă, toți uită. Dar să nu-ți pierzi speranța. Poate le trebuie un șoc ca să-și dea seama ce contezi pentru ei.

Am dat din cap, dar nu m-am simțit mai bine. Seara, am stat la masă cu o farfurie de ciorbă rece în față și am privit la poza de familie de pe perete. Zâmbeam toți, Ion mă ținea de mână, copiii erau mici, cu obrajii rumeni și ochii plini de viață. Unde s-a dus totul?

În weekend, am primit un telefon neașteptat. Era Irina, nora mea.

— Mamă Mariana, am vorbit cu Radu. O să venim duminică, cu copiii. Să nu gătești nimic, aducem noi totul. Vrem să stăm cu tine.

Am simțit cum mi se încălzește sufletul, dar și o teamă. Oare vin pentru că vor, sau doar ca să mă liniștească?

Duminică, casa s-a umplut de râsete, de pași mici și de miros de prăjituri. Radu a stat cu mine în bucătărie, a tăiat legume, a povestit despre serviciu. Irina a pus masa, iar nepoții mei, Vlad și Ilinca, au alergat prin curte, descoperind fiecare colțișor. Pentru câteva ore, am simțit că trăiesc din nou.

Seara, când au plecat, Radu m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă, îmi pare rău că te-am neglijat. Nu mi-am dat seama cât de mult te doare. Promit să fim mai prezenți.

Am zâmbit, dar în sufletul meu știam că promisiunile sunt ușor de făcut și greu de ținut. Alina nu a venit nici de data asta. Mi-a scris doar un mesaj sec: „Poate data viitoare.”

În fiecare zi mă întreb dacă ultimatumul meu a fost prea dur. Dacă am greșit cerând să fiu iubită, să fiu văzută, să fiu parte din viața copiilor mei. Poate că am pus prea multă presiune pe ei, poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu să țin pasul. Dar oare e greșit să vrei să nu fii uitat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E prea mult să ceri atenție de la propriii copii? Sau ar trebui să învăț să-mi găsesc fericirea în altă parte, chiar dacă sufletul meu tânjește după ei?