După 35 de ani de căsnicie, am învățat să mă aleg pe mine însămi

— Nu mai pot, Mariana! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Radu a spart liniștea serii, în timp ce eu mă chinuiam să termin de spălat vasele. M-am oprit, cu mâinile ude, și l-am privit. Era pentru prima dată, după 35 de ani, când îl vedeam atât de hotărât. Ochii lui nu mai căutau înțelegere, ci ieșire.

— Ce vrei să spui? — am întrebat, deși în adâncul sufletului meu știam răspunsul. De luni bune, simțeam cum distanța dintre noi crește, cum fiecare zi se transformă într-o rutină apăsătoare, iar eu eram doar o umbră în propria casă.

— Vreau să plec. Să încerc altceva. Să fiu cu altcineva. — a spus, evitându-mi privirea. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Am simțit cum tot ce am construit împreună se prăbușește într-o clipă.

Am rămas nemișcată, cu inima bătând nebunește. Nu am plâns atunci. Nu am țipat. Am simțit doar un gol imens, ca și cum cineva mi-ar fi scos sufletul din piept.

Radu a plecat în acea seară, fără să-și ia prea multe lucruri. Doar câteva haine, actele și telefonul. Copiii noștri, Andreea, Ioana și Vlad, au aflat a doua zi. Au venit acasă, fiecare cu ochii roșii și cuvinte de încurajare pe buze.

— Mamă, nu e vina ta! — mi-a spus Andreea, strângându-mă în brațe. — Tata a fost mereu egoist. Tu ai făcut totul pentru noi.

— O să fie bine, mami! — a adăugat Ioana, încercând să-și ascundă lacrimile. Vlad, băiatul meu cel mare, a rămas tăcut. L-am văzut cum își strânge pumnii, cum se luptă cu furia și neputința.

În zilele care au urmat, casa a devenit ciudat de liniștită. Nu mai era nimeni care să se plângă de televizorul prea tare, de mâncarea prea sărată sau de vecinul care și-a luat mașină nouă. Nu mai era nimeni care să mă critice pentru orice fleac, să mă facă să mă simt mică și neînsemnată.

Mi-am dat seama, încet-încet, că nu-mi lipsește Radu. Îmi lipsea doar ideea de familie, de siguranță, de rutină. Dar nu omul care mă făcea să mă simt invizibilă.

Ani de zile am trăit pentru el. Dimineața îi pregăteam cafeaua, îi călcam cămășile, îi ascultam nemulțumirile despre politică, despre șeful lui, despre vecini. Când era bolnav, îi aduceam ceai la pat, îi cumpăram medicamente, îl alintam ca pe un copil. Dar când eu eram bolnavă, el nici nu observa. Tot ce conta era să nu-i lipsească nimic lui.

Îmi amintesc o zi de iarnă, când am făcut febră mare. Abia mă țineam pe picioare, dar tot eu am gătit, am spălat, am făcut curat. Radu a trecut pe lângă mine, s-a uitat scurt și a zis: — Nu uita să plătești factura la lumină, că iar ne taie curentul! Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Dar am tăcut. Pentru copii, pentru liniște, pentru că așa am fost crescută: să rabd, să nu mă plâng, să nu stric familia.

După plecarea lui, am început să mă redescopăr. La început, a fost greu. Mă trezeam dimineața și nu știam ce să fac cu timpul meu. Mă simțeam vinovată dacă stăteam degeaba, dacă citeam o carte sau dacă ieșeam la plimbare. Dar, cu ajutorul fetelor, am învățat să mă pun pe mine pe primul loc.

— Mamă, ai dreptul să fii fericită! — mi-a spus Ioana într-o seară, când am ieșit împreună la o cafea. — Ai dreptul să trăiești pentru tine, nu doar pentru alții.

Am început să merg la cursuri de pictură, să citesc, să mă întâlnesc cu prietenele. Am început să mă uit în oglindă și să mă văd, nu doar să mă privesc. Am început să mă iubesc, să mă respect, să mă iert pentru anii în care m-am pus pe ultimul loc.

Radu a încercat să revină după câteva luni. A venit într-o seară, cu ochii în lacrimi, spunând că a greșit, că îi e dor de familie, că viața cu cealaltă femeie nu e ce și-a imaginat. M-a rugat să-l iert, să-l primesc înapoi.

— Mariana, nu pot fără tine! — a spus, îngenuncheat în fața mea. Am simțit o milă ciudată, dar și o putere pe care nu am avut-o niciodată.

— Radu, eu pot fără tine. Și vreau să pot. Pentru prima dată în viața mea, vreau să trăiesc pentru mine. Nu mai pot să fiu umbra ta.

S-a ridicat încet, cu privirea în pământ, și a plecat. Nu s-a mai întors.

Acum, la 53 de ani, mă simt mai liberă ca niciodată. Am învățat că nu trebuie să mă sacrific pentru nimeni, că nu trebuie să accept mai puțin decât merit. Am învățat că, dacă nu mă iubesc eu, nimeni nu o va face în locul meu.

Mă uit la fetele mele și sunt mândră de ele. Sunt puternice, independente, nu acceptă să fie călcate în picioare. Vlad a învățat să fie un bărbat care respectă femeile.

Poate că viața începe cu adevărat abia după ce ai curajul să spui „nu” și să alegi să fii tu însăți. Poate că fericirea nu stă într-o familie perfectă, ci într-o inimă împăcată.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea să iertați și să o luați de la capăt sau ați alege, ca mine, să vă puneți pe voi pe primul loc?