„Am crezut că am ginerele perfect”: Până când mi-a cerut bani pentru babysitting

— Mamă, poți să vii mâine să stai cu Vlad? Nu găsim pe nimeni și trebuie să mergem amândoi la serviciu, m-a întrebat Ioana într-o seară târzie, cu vocea aceea caldă pe care o recunoscusem mereu, încă de când era copil. Am simțit un fior de bucurie, ca de fiecare dată când mă ruga să o ajut cu nepotul meu. Vlad avea doar trei ani, iar eu eram topită după el. Nici nu am stat pe gânduri: — Sigur, mamă, vin cu drag!

A doua zi dimineață, am ajuns la ei acasă cu plăcinte calde și o pungă de fructe. Vlad a sărit în brațele mele, iar Ioana mi-a zâmbit recunoscătoare. Radu, ginerele meu, era deja la ușă, grăbit. — Mulțumim, doamnă Maria, a spus el, fără să mă privească prea mult. Nu m-am supărat, era mereu ocupat, mereu cu gândul la muncă. Am crezut că e doar felul lui de a fi.

Ziua a trecut frumos, am citit povești, am desenat, am făcut clătite. Când s-au întors, Ioana m-a îmbrățișat, iar Radu a spus doar: — Să știți că ne-ați salvat azi. Am plecat acasă obosită, dar fericită, simțindu-mă utilă și iubită.

Așa au trecut săptămânile. Aproape în fiecare vineri, mă suna Ioana să mă roage să stau cu Vlad. Nu am refuzat niciodată. Pentru mine, era o bucurie, nu o povară. Dar într-o zi, totul s-a schimbat.

Era o după-amiază ploioasă de aprilie. Tocmai îl adormisem pe Vlad, când am auzit ușa deschizându-se. Radu a intrat primul, cu o expresie serioasă. Ioana părea neliniștită. — Mamă, trebuie să vorbim, a spus ea încet. Am simțit cum mi se strânge inima. — Ce s-a întâmplat, Ioana?

Radu a intervenit, cu voce rece: — Doamnă Maria, știți că vă apreciem ajutorul, dar cred că ar fi corect să discutăm despre… compensație. Am rămas fără cuvinte. — Compensație? am întrebat, încercând să înțeleg. — Da, a continuat el, pentru timpul și efortul dumneavoastră. Ne-am gândit să vă plătim pentru fiecare zi în care stați cu Vlad. E normal, așa se face. Ioana nu mă privea în ochi. Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Nu am făcut-o pentru bani, am făcut-o pentru voi, pentru Vlad, am spus cu voce tremurândă. — Știm, mamă, dar Radu are dreptate, a șoptit Ioana. Nu vrem să profităm de tine.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Mă simțeam umilită, ca și cum dragostea mea pentru nepotul meu fusese pusă la preț. Toată noaptea nu am putut dormi. Mă întrebam unde am greșit. Oare nu mai eram parte din familia lor? Oare nu mai conta ceea ce făceam din dragoste?

A doua zi, Ioana m-a sunat. — Mamă, te rog să nu te superi. Radu doar vrea să fie corect. — Corect? am izbucnit. Corect ar fi să nu-mi pui preț pe dragostea pentru Vlad! S-a lăsat o liniște apăsătoare. — Mamă, nu vreau să ne certăm, a spus ea, aproape plângând. — Nici eu, dar nu pot accepta să fiu plătită pentru că-mi iubesc nepotul.

Zilele au trecut, iar relația noastră s-a răcit. Nu mă mai suna la fel de des. Când veneam la ei, Radu îmi lăsa mereu un plic pe masă. Nu l-am deschis niciodată. Odată, l-am găsit pe Vlad plângând la telefon: — Bunica, de ce nu mai vii la mine? Am simțit că mi se rupe inima. — Vin, puiule, vin oricând ai nevoie de mine, i-am promis, dar știam că nimic nu mai era la fel.

Într-o seară, am decis să merg la ei fără să anunț. Am găsit-o pe Ioana în bucătărie, cu ochii roșii de plâns. — Mamă, nu știu ce să fac. Radu spune că așa e normal, că toată lumea plătește pentru babysitting. Dar eu simt că te pierd. Am strâns-o în brațe. — Nu banii contează, Ioana. Contează să fim împreună, să ne iubim. — Știu, mamă, dar Radu nu înțelege. El a crescut altfel, la el în familie totul se plătea, totul era calculat. Eu nu vreau să fie așa și cu noi.

Am încercat să vorbesc cu Radu. — Radu, eu nu vreau banii tăi. Vreau doar să fiu bunica lui Vlad, să-l văd crescând, să-i fiu aproape. — Înțeleg, doamnă Maria, dar eu vreau să fiu corect. Nu vreau să simțiți că profitați de noi. — Nu simt asta, Radu. Simt doar că mă îndepărtați. S-a uitat la mine, pentru prima dată cu adevărat. — Poate că nu știu să fiu altfel, a spus el încet. Poate că nu știu să primesc ajutor fără să plătesc pentru el.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Oare lumea chiar s-a schimbat atât de mult? Oare nu mai există gesturi făcute din dragoste, fără să aștepți ceva în schimb? Am crescut-o pe Ioana cu ideea că familia e totul, că ne ajutăm unii pe alții fără să numărăm orele sau banii. Dar poate că generația lor gândește altfel. Poate că, în goana după „corectitudine”, uităm să fim oameni.

De atunci, am început să refuz să mai stau cu Vlad când mi se cerea. Mergeam doar când simțeam eu, când știam că e nevoie de mine cu adevărat. Relația cu Ioana s-a răcit, iar cu Radu a rămas distantă. Vlad mă întreba mereu: — Bunica, de ce nu mai vii la mine? Ce să-i spun unui copil de trei ani, când nici eu nu mai înțelegeam lumea în care trăiam?

Uneori, stau și mă întreb: oare unde am greșit? Oare dragostea mai are vreo valoare, sau totul se măsoară în bani și timp? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reacționa dacă cineva v-ar pune preț pe iubirea pentru propria familie?