Am iubit-o pe Ella o noapte, dar am pierdut-o pe Cora pentru totdeauna: povestea unei trădări care m-a schimbat

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-ai bătut joc de mine și de tot ce am construit împreună!

Cuvintele Corei mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros, în timp ce stăteam în mijlocul sufrageriei noastre, cu mâinile tremurânde și ochii înlăcrimați. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de vocea ei spartă de furie și dezamăgire. Nu știam ce să spun. Nu exista scuză pentru ceea ce făcusem.

Totul a început cu mulți ani în urmă, într-o zi rece de decembrie. Eram student la Litere, mereu cu capul în nori și cu inima plină de vise. În acea zi, întreg consiliul studențesc se adunase să discute despre balul de Crăciun. Am intrat grăbit, cu geaca desfăcută și obrajii roșii de frig, chiar în mijlocul unei discuții aprinse despre costumele de epocă. De obicei, aș fi intervenit imediat, dar atunci am văzut-o pe Cora pentru prima dată: stătea retrasă, cu un carnețel în mână, notând ceva cu o seriozitate care m-a fascinat.

— Vlad, ai putea să te uiți peste lista asta? m-a întrebat ea timid, ridicând privirea spre mine.

A fost începutul unei povești care părea sortită să dureze o viață. Ne-am îndrăgostit repede, cu pasiunea și naivitatea tinereții. După facultate, ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică din Militari, unde ne certam pe spațiul din dulap și râdeam până târziu în noapte. Am trecut prin greutăți — lipsa banilor, joburi prost plătite, părinți care nu ne înțelegeau — dar mereu ne-am avut unul pe altul.

Anii au trecut și am ajuns să ne căsătorim într-o zi toridă de august, la o biserică mică din cartierul Corei. Am dansat până dimineața și am făcut promisiuni pe care le credeam sfinte. Dar viața nu e niciodată atât de simplă cum pare la început.

După nuntă, rutina s-a instalat încet-încet. Eu lucram la o editură mică, Cora era profesoară la un liceu din Drumul Taberei. Ne vedeam seara obosiți, vorbeam despre facturi și planuri de rate pentru apartament. Încercam să ne păstrăm apropierea, dar ceva se schimbase. Cora era mereu preocupată, eu mă simțeam tot mai puțin văzut. Începusem să mă întreb dacă nu cumva ne pierdem unul pe altul fără să ne dăm seama.

Apoi a venit acea petrecere fatidică. Era aniversarea unui coleg de la editură, iar Cora nu a putut veni — avea o ședință cu părinții la școală. M-am dus singur, fără chef, hotărât să nu stau mult. Dar acolo am cunoscut-o pe Ella.

Ella era opusul Corei: exuberantă, misterioasă, cu un râs molipsitor și ochi verzi ca smaraldul. M-a atras din prima clipă. Am vorbit ore întregi despre cărți, filme vechi și vise neîmplinite. La un moment dat, s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Știi că meriți mai mult decât rutina asta plictisitoare?

Nu știu ce s-a întâmplat cu mine atunci. Poate era vinul, poate era dorința de a mă simți din nou dorit. Cert e că am cedat. Am plecat împreună de la petrecere și am ajuns la ea acasă. Noaptea aceea a fost ca un vis interzis — pasional, intens, dar plin de vinovăție.

Dimineața m-am trezit gol sufletește. Ella dormea liniștită lângă mine, dar eu simțeam că mă sufoc. Am plecat fără să mă uit înapoi și am jurat că nu voi spune nimănui niciodată ce s-a întâmplat.

Dar secretele nu rămân niciodată ascunse pentru mult timp. Câteva zile mai târziu, Cora a găsit un mesaj pe telefonul meu — un mesaj scurt de la Ella: „Mi-e dor de tine.”

— Cine e Ella? m-a întrebat Cora cu vocea tremurândă.

Am încercat să mint, dar privirea ei m-a făcut să cedez imediat. I-am spus totul — fiecare detaliu rușinos al trădării mele.

— Cum ai putut? a șoptit ea printre lacrimi. Eu am renunțat la atâtea pentru noi…

Nu am avut răspuns. În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de luptă tăcut: evitam privirile, vorbeam doar despre lucruri practice și dormeam în camere separate. Cora plângea nopți întregi; eu mă uram pentru ceea ce făcusem.

Părinții ei au aflat repede — mama Corei m-a sunat plângând și m-a întrebat cum am putut să-i fac asta fetei ei. Prietenii comuni au început să mă evite sau să mă privească cu dispreț la fiecare întâlnire.

Am încercat să repar lucrurile: i-am scris scrisori Corei, i-am cumpărat flori, am rugat-o să mergem la consiliere de cuplu. Dar ceva se rupsese definitiv între noi. Într-o seară ploioasă de martie, Cora mi-a spus că vrea divorțul.

— Nu pot să te mai privesc fără să-mi amintesc…

Am semnat actele fără să protestez. Am plecat din apartamentul nostru cu două valize și o inimă frântă.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața — am schimbat jobul, m-am mutat într-un alt cartier, dar rana rămâne deschisă. O văd uneori pe Cora prin oraș; merge grăbită spre școală sau stă la coadă la farmacie. Nu-mi răspunde niciodată la salut.

M-am întâlnit cu Ella de câteva ori după aceea, dar totul s-a destrămat rapid — nu era decât o iluzie frumoasă care s-a spulberat în lumina crudă a realității.

Uneori mă întreb dacă merit iertare sau dacă voi putea vreodată să mă iert eu însumi pentru ce am făcut. Oare câți dintre noi sacrificăm totul pentru o clipă de slăbiciune? Și cât costă cu adevărat o trădare?