„Am acceptat să iau nepoții de la școală – doar pentru o perioadă scurtă”. Au trecut doi ani și încă nu am o după-amiază liberă

— Mamă, te rog, doar câteva săptămâni! — vocea lui Vlad răsuna în telefon, grăbită, aproape rugătoare. — Irina trebuie să se întoarcă la serviciu, iar școala e la două străzi de tine. Nu vrem să te deranjăm prea mult, doar până ne organizăm.

Am oftat adânc, privind pe fereastră la copacii goi de februarie. Îmi amintesc că am zâmbit, încercând să ascund oboseala din glas. — Sigur, Vlad. Pentru voi și pentru copii, orice. Doar câteva săptămâni, da?

Așa a început totul. O promisiune mică, făcută din dragoste pentru familie. M-am gândit că nu va fi greu: să-i iau pe Daria și pe Radu de la școală, să le dau o gustare, să stau cu ei până vin părinții. Ce poate fi atât de complicat? Aveam 62 de ani, pensionară de doar câteva luni, cu planuri vagi de excursii la munte și seri liniștite cu cărți și ceai.

Primele zile au trecut repede. Daria, mereu cu zâmbetul pe buze și cu ghiozdanul mai mare decât ea, mă lua de mână și-mi povestea tot ce făcuse la școală. Radu, mai mic și mai timid, se lipea de mine și mă întreba dacă îi fac clătite. M-am simțit utilă, iubită, parte din viața lor.

Dar „câteva săptămâni” s-au transformat în luni. Irina a început să stea peste program la serviciu. Vlad a primit un proiect nou și venea tot mai târziu acasă. Într-o seară, când am încercat să le spun că aș vrea să merg la teatru cu prietenele mele, Irina mi-a răspuns scurt:

— Nu poți merge altă dată? Copiii au nevoie de tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era răutate în glasul ei, ci doar obișnuință. Deja devenise normal ca eu să fiu acolo, mereu disponibilă.

Zilele mele au început să semene una cu alta: dimineața cumpărături, apoi pregătit masa pentru copii, la ora 12:30 ieșeam grăbită spre școală, ploaie sau soare. După-amiezile le petreceam făcând teme cu Daria sau jucându-mă cu Radu. Seara târziu, când casa se golea și liniștea apăsa pe pereți, mă uitam la ceas și mă întrebam unde s-au dus anii mei.

Într-o zi de toamnă, când frunzele foșneau sub pașii noștri spre casă, Daria m-a întrebat:

— Bunico, tu nu ai prieteni?

Am zâmbit amar. — Ba da, draga mea. Dar nu prea mai apuc să-i văd.

— De ce?

— Pentru că am grijă de voi.

A tăcut o clipă, apoi m-a luat de mână mai strâns. — Îmi pare rău…

M-am simțit vinovată că i-am spus asta. Nu era vina lor. Dar nici a mea nu era…

Într-o seară friguroasă de decembrie, am primit un telefon de la Ana, prietena mea din tinerețe:

— Maria, nu vii mâine la întâlnirea noastră? E ziua lui Sorin!

— Nu pot… trebuie să iau copiii de la școală.

— Mereu trebuie… — vocea ei era blândă dar tristă. — Nu meriți și tu puțin timp pentru tine?

Am închis telefonul cu un nod în gât. În oglindă am văzut o femeie obosită, cu părul încărunțit și ochii triști. Unde dispăruse Maria cea veselă?

În Ajunul Crăciunului am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, aș vrea să plec două zile la munte cu fetele. Poate găsiți pe altcineva să stea cu copiii…

A ridicat din sprâncene, vizibil deranjat:

— Mamă, chiar acum? Știi cât avem de lucru…

Irina a intervenit:

— Maria, nu poți amâna excursia? Copiii sunt obișnuiți cu tine.

Atunci am izbucnit:

— Dar eu? Eu cu ce rămân? Nu mai am voie să trăiesc și eu?

S-a lăsat o tăcere grea. Vlad s-a uitat în pământ. Irina a oftat.

— Nu ne-am gândit că te simți așa… — a spus ea încet.

— Nici nu v-ați întrebat vreodată! — am răspuns printre lacrimi.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate visele mele amânate: cursurile de pictură la care visam din liceu, excursiile promise cu Ana și Ileana, serile liniștite în care să citesc fără grija ceasului.

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: am spus „nu”.

— Vlad, Irina… De azi înainte pot lua copiii doar două zile pe săptămână. În restul timpului va trebui să găsiți altă soluție.

Au fost surprinși, poate chiar supărați la început. Dar nu am cedat. Am început să-mi recuperez viața pas cu pas: am mers la cursuri de pictură, am ieșit cu prietenele mele la film și la cafea. Am redescoperit bucuria de a fi eu însămi.

Daria și Radu au înțeles repede că bunica îi iubește la fel de mult chiar dacă nu e mereu acolo. Iar Vlad și Irina au început să aprecieze mai mult timpul petrecut împreună ca familie.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte mame și bunici trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi uităm că avem dreptul la propriile vise? Oare sacrificiul nostru e văzut sau doar considerat firesc?