„Mi-am pus trei sarmale în farfurie, iar soțul meu a izbucnit: ‘Ți-ajunge una, trebuie să slăbești!’ Povestea unei mame care și-a pierdut încrederea în sine din cauza celor dragi”

— Camelia, iar îți pui trei sarmale? Nu ți-ajunge una? Ai văzut cum arăți în ultima vreme?
Vocea lui Vlad a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Era Ajunul Crăciunului, iar eu tocmai reușisem să termin de pus masa după ce copiii alergaseră toată ziua prin casă, răsturnând tot ce prindeau. M-am oprit cu lingura deasupra farfuriei, simțind cum mi se strânge stomacul. În jurul meu, Bobby (7 ani) și Irina (5 ani) se certau pe o jucărie, iar micuța Ana, de doar 9 luni, plângea din pătuț. M-am uitat la Vlad, sperând să văd măcar o urmă de compasiune. Dar el doar a oftat și mi-a smuls două sarmale din farfurie.

— Camelia, trebuie să ai grijă! Nu vreau să ajungi ca mama ta, să nu mai poți ieși din casă de rușine.

M-am simțit mică, invizibilă. M-am ridicat brusc și am fugit în baie, unde am încuiat ușa și am lăsat lacrimile să curgă. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, un tricou vechi plin de pete de lapte. Unde dispăruse fata aceea veselă care dansa la petreceri și râdea cu poftă? Unde eram eu?

Nu era prima dată când Vlad făcea remarci despre greutatea mea. De când l-am născut pe Bobby, totul s-a schimbat. La început era grijuliu: „Să nu te obosești prea tare, Camelia!” sau „Hai că fac eu cumpărăturile”. Dar după al doilea copil, tonul s-a schimbat: „Nu mai mânca atât!”, „Uită-te la tine!”, „Ce bărbat ar vrea o femeie ca tine?”

La început am încercat să-i explic: „Vlad, nu e ușor cu doi copii mici. Nu dorm noaptea, nu am timp nici să fac un duș.” Dar el ridica din umeri: „Altele pot! Uită-te la sora mea, la vecina de la trei!”

Într-o zi, după ce Ana a făcut febră mare și am stat toată noaptea cu ea în brațe, Vlad a venit acasă și a găsit casa vraiște. Fără să spună nimic, a început să strângă jucăriile cu furie. Apoi s-a întors spre mine:

— Ce faci toată ziua? Nu poți nici măcar să faci curat?

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip, să-i spun că nu mai pot. Dar m-am uitat la copii și am tăcut. Ei nu aveau nicio vină.

Seara aceea de Crăciun a fost picătura care a umplut paharul. După ce am ieșit din baie, am găsit masa aproape goală. Vlad mâncase deja cu copiii și plecase la televizor. Am strâns resturile în tăcere și m-am așezat pe marginea patului lui Bobby. El s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce plângi?

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc din nou.

— Nu plâng, puiule. Doar sunt obosită.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile tuturor înaintea mea. La toate zilele în care am mâncat pe fugă resturile copiilor sau am uitat să beau apă pentru că trebuia să schimb scutece sau să spăl vase.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu o cafea.

— Hai, nu mai fi supărată! Știi că vreau doar binele tău. Dacă ai slăbi puțin, ai fi mult mai frumoasă.

Am simțit cum mi se ridică sângele la cap.

— Vlad, eu nu mai pot! Nu vezi cât mă chinui? Nu vezi că nu primesc niciun ajutor?

El a ridicat din umeri:

— Toate femeile trec prin asta. Nu ești specială.

M-am simțit ca o umbră în propria mea viață. Am început să evit oglinzile și să port haine largi. Prietenele mele mă invitau la cafea, dar refuzam mereu: „Nu pot, fetele sunt răcite”, „Am mult de făcut”. În realitate, nu voiam să mă vadă nimeni așa cum ajunsesem.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Camelia, ce faci? Nu te-am mai văzut de luni bune.

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… nu mai știu cine sunt.

A venit imediat la mine și m-a luat în brațe ca atunci când eram copil.

— Draga mea, tu ești tot tu. Doar că ai uitat să ai grijă de tine.

Cuvintele ei au fost ca un duș rece. Mi-am dat seama că nu Vlad era problema principală — ci faptul că îi permisesem să-mi fure încrederea în mine.

În următoarele zile am început să fac mici schimbări: am ieșit cu copiii în parc chiar dacă eram obosită; am citit câteva pagini dintr-o carte; mi-am făcut timp pentru o baie lungă după ce au adormit toți. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună și i-am povestit totul.

— Camelia, nu ești singură! Și eu trec prin asta cu soțul meu. Trebuie să vorbim mai des!

Am început să-mi recapăt puțin câte puțin curajul. Într-o seară, când Vlad a făcut din nou o remarcă despre felul în care arătam, i-am spus calm:

— Vlad, dacă nu poți vedea cât muncesc și cât valorez ca om și ca mamă, problema nu e la mine.

A rămas fără cuvinte. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit puternică.

Știu că drumul spre vindecare e lung și greu. Dar acum știu că merit mai mult decât critici și reproșuri. Merit respect și iubire — chiar dacă port câteva kilograme în plus.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem pe drum pentru că uităm să ne iubim pe noi însene? Voi ce ați face în locul meu?