Treișpe ani de singurătate: Mărturisirea unei mame la piață, când trecutul nu te lasă să uiți

— Nu-mi atinge roșiile, doamnă! am strigat fără să-mi dau seama, cu vocea tremurândă, când am văzut-o. Era acolo, la taraba cu legume, cu același mers apăsat și privire rece pe care nu le-a uitat niciodată. Maria, mama lui Vlad, femeia care mi-a furat liniștea și mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Mâinile mi s-au încleștat pe sacoșă, iar inima mi-a sărit din piept. Nu mă așteptam să o văd tocmai azi, după atâția ani în care am încercat să o uit.

— Scuză-mă, nu te-am recunoscut, a zis ea, cu vocea aceea tăioasă care parcă mă judeca și acum. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji și toate amintirile au năvălit peste mine ca un val rece.

M-am întors cu spatele, dar nu am putut să plec. Parcă eram prinsă într-un vis urât din care nu puteam să mă trezesc. O vedeam cum se uită la mine, cum își strânge geanta la piept și cum își mușcă buzele. Poate că și ea simțea ceva, dar nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă.

Mă numesc Irina și de treisprezece ani îmi cresc singură băiatul, pe Radu. Tatăl lui, Vlad, a plecat când eram însărcinată în luna a șaptea. Nu pentru că nu mă iubea — știu asta — ci pentru că mama lui nu m-a acceptat niciodată. „Nu e de nasul nostru”, îi spunea mereu. „Are doar liceul, nu are familie bună, ce viitor o să ai cu ea?” Și Vlad a cedat. A plecat într-o noapte ploioasă, fără să spună nimic. Doar un bilet scurt pe masă: „Îmi pare rău. N-am putut altfel.” Atât.

Am plâns zile întregi. Mama mea încerca să mă liniștească: „Lasă, mamă, că o să fie bine!” Dar eu știam că nimic nu va mai fi la fel. Am născut singură, cu frica în suflet și cu o durere care nu se vindecă niciodată. Radu a fost lumina mea, dar fiecare zâmbet al lui era umbrit de absența tatălui. Când îl vedeam jucându-se singur în parc sau întrebându-mă de ce ceilalți copii au tătici la serbare, simțeam că mă sfâșie ceva pe dinăuntru.

Anii au trecut greu. Am lucrat la croitorie, apoi la supermarket, orice ca să-i pot oferi lui Radu o viață decentă. Seara adormeam lângă el și îi promiteam că într-o zi totul va fi bine. Dar niciodată nu i-am vorbit urât despre tatăl lui sau despre Maria. Am vrut să-l protejez de răutatea lumii.

Astăzi însă, când am văzut-o pe Maria la piață, toate promisiunile mele s-au spulberat. M-am simțit din nou mică, neputincioasă, ca atunci când stăteam în fața ei și încercam să-i explic că-l iubesc pe Vlad cu adevărat.

— Irina… pot să vorbesc cu tine? a întrebat ea încet, aproape șoptit.

Am ezitat. Oamenii din jur se uitau curioși, simțeau tensiunea din aer.

— Ce mai vrei de la mine? am zis printre dinți.

— Vreau doar să știi că… îmi pare rău. Poate n-o să mă crezi niciodată, dar… Vlad nu e fericit. N-a fost niciodată de atunci.

Am râs amar.

— Și ce vrei să fac eu cu asta? Să mă bucur? Să-l primesc înapoi după tot ce a făcut?

Ea a dat din cap și a privit în jos.

— Nu… Vreau doar să știi că am greșit. Am fost egoistă și mândră. Mi-am dorit altceva pentru el și am distrus totul.

Pentru o clipă am vrut să țip la ea, să-i spun cât am suferit, cât de greu mi-a fost să-mi cresc copilul singură într-un oraș mic unde toți știau povestea mea și mă priveau cu milă sau dispreț. Dar n-am putut. M-am uitat la ea și am văzut o femeie bătrână, obosită, cu ochii plini de regrete.

— Radu știe cine e tatăl lui? a întrebat Maria timid.

— Știe atât cât trebuie să știe. Știe că l-am iubit pe Vlad și că uneori oamenii fac alegeri greșite.

A oftat adânc.

— Dacă vrei… dacă vrea și el… poate ar putea să-l vadă pe Vlad. E bolnav… Nu mai are mult.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Nu mă așteptam la asta. Pentru o clipă am simțit milă pentru Vlad, dar apoi m-am gândit la Radu. Merita el să-și cunoască tatăl acum? Sau era prea târziu?

Am plecat de la piață cu sufletul sfâșiat. Acasă l-am găsit pe Radu citind pe canapea.

— Mamă, ești bine? Pari tristă…

L-am privit lung și mi-au dat lacrimile.

— Radu… dacă ai avea ocazia să-ți vezi tatăl… ai vrea?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Poate… Dar tu ce simți?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că nici eu nu știam ce simt cu adevărat. Durere? Furie? Sau poate dorința de a închide odată rana asta veche?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tot ce s-a întâmplat, la cât de mult ne poate schimba viața deciziile altora și cât de greu e uneori să ierți. Poate că iertarea nu e pentru cel care a greșit, ci pentru noi înșine.

Mâine o să-i spun Mariei că Radu vrea să-și vadă tatăl. Poate că e timpul să punem punct trecutului și să ne dăm voie să mergem mai departe.

Dar oare chiar pot ierta cu adevărat? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Ce ați face voi în locul meu?