Soacra mea vrea să mă ajute cu orice preț, dar simt că-mi pierd mințile!

— Ana, ai pus destulă sare în ciorbă? Să nu fie Vlad nemulțumit când vine acasă!

Am tresărit, cu lingura încă în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Mariana, soacra mea, stătea în ușa bucătăriei cu mâinile în șolduri, privindu-mă critic. Era a treia oară săptămâna asta când îmi verifica mâncarea. Am inspirat adânc, încercând să-mi păstrez calmul.

— Da, Mariana, am gustat-o. E bună, nu-ți face griji.

A oftat teatral și s-a apropiat să guste totuși din oală. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap, dar am tăcut. De când m-am mutat cu Vlad în apartamentul nostru mic din București, Mariana a găsit de cuviință să ne viziteze aproape zilnic. La început am fost recunoscătoare – aducea plăcinte calde, ne ajuta cu curățenia, mai spăla câte un geam. Dar după câteva luni, ajutorul ei a devenit o povară.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă obosit de la serviciu, am încercat să-i spun ce simt.

— Vlad, mama ta… e prea mult. Nu mai am spațiu deloc. Azi mi-a aranjat hainele în dulap după „metoda ei”, mi-a mutat toate condimentele și a aruncat florile mele pentru că „nu erau sănătoase”.

Vlad a oftat și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Știu că vrea să ajute… Dar nu pot să-i spun să nu mai vină. Se supără. Știi cum e ea.

— Știu, dar eu nu mai pot! Simt că nu mai am control asupra propriei mele case!

A doua zi dimineață, Mariana a apărut cu două sacoșe pline.

— Am adus carne proaspătă de la piață și niște lenjerie nouă pentru pat. Am văzut că a voastră era cam uzată.

Am zâmbit forțat și am mulțumit. În timp ce despacheta cumpărăturile, mi-a spus:

— Să nu te superi, Ana, dar trebuie să ai grijă la cum gătești. Vlad e obișnuit cu altceva de acasă.

M-am simțit mică și neputincioasă. Nu era vorba doar despre mâncare sau curățenie. Era vorba despre faptul că nu mă simțeam niciodată suficient de bună pentru fiul ei. Orice făceam era corectat sau refăcut.

Într-o duminică, după ce Mariana a plecat, am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe și m-a întrebat ce vreau să facem.

— Vreau să avem casa noastră! Vreau să pot greși fără să fiu judecată! Vreau să fiu soția ta, nu fata care trebuie să treacă testul soacrei!

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— O să vorbesc cu ea. Promit.

Dar discuția nu a mers cum speram. Mariana s-a supărat rău.

— Cum adică să nu mai vin? Voi nu mă vreți? Eu doar încerc să vă ajut! Dacă nu era pentru mine, Vlad nici nu știa să-și calce o cămașă!

A urmat o perioadă tensionată. Mariana venea mai rar, dar când venea era rece și distantă. Vlad era prins la mijloc între mine și mama lui. Eu mă simțeam vinovată că am stricat relația lor și totodată ușurată că am puțin spațiu.

Într-o zi, când eram singură acasă, Mariana a venit pe neașteptate. Avea ochii roșii de plâns.

— Ana… poate am exagerat. Dar știi… după ce a murit soțul meu, Vlad a fost tot ce am avut. M-am agățat de el și acum mi-e greu să-l las să plece cu adevărat.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am invitat-o la o cafea și am vorbit mult timp despre singurătate, frică și dorința de a fi utili celor dragi.

Am stabilit împreună niște limite: vizite doar la invitație, ajutor doar când cerem noi. Nu a fost ușor la început – nici pentru ea, nici pentru mine. Dar încet-încet am început să ne respectăm spațiul una alteia.

Acum, după doi ani de la acele certuri și lacrimi, relația noastră e mai bună ca niciodată. Încă mai avem momente tensionate, dar știm să vorbim deschis despre ce simțim.

Mă întreb uneori: câte familii nu trec prin asta? Cât de greu e să găsești echilibrul între recunoștință și nevoia de libertate? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?