Ai plecat ca să pot renaște – Povestea unei femei românce despre infertilitate, presiuni familiale și regăsire

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc așa.
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, printre farfuriile aburinde cu supă de pui și pâinea proaspătă pe care o cumpărasem special pentru el. Mâinile îmi tremurau pe lingură, iar inima îmi bătea atât de tare încât aproape nu-i mai auzeam cuvintele.
— Ce vrei să spui? am întrebat, deși știam răspunsul.
— Vreau să divorțăm. Nu mai are rost. Nu mai putem continua așa, cu toate încercările astea… cu toată presiunea asta.
Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Ani de zile am încercat să avem un copil. Am mers la doctori, am făcut analize peste analize, am înghițit pastile, am plâns nopți întregi în baie, ca să nu mă audă nimeni. Mama lui Vlad mă suna aproape zilnic: „Irina, poate ar trebui să te duci la alt doctor. Sau poate… poate nu ești tu făcută pentru asta.”
Mă simțeam vinovată pentru fiecare lună care trecea fără două liniuțe pe testul de sarcină. Mă simțeam vinovată pentru fiecare privire plină de milă sau reproș pe care o primeam la mesele de familie. Mă simțeam vinovată pentru că nu puteam să-i ofer lui Vlad ceea ce-și dorea cel mai mult: un copil.
— Vlad, te rog… Putem încerca din nou. Putem merge la alt medic, putem…
— Nu mai vreau, Irina! Nu mai pot! Nu vezi că ne distrugem? Că nu mai suntem noi?
A izbucnit în plâns, iar eu am rămas împietrită pe scaun, cu ochii în farfurie. În seara aceea, după ce a plecat trântind ușa, am stat ore întregi pe podeaua bucătăriei, cu genunchii la piept și capul sprijinit de dulap. M-am gândit la toate momentele în care am crezut că dragostea noastră va fi suficientă. La toate promisiunile făcute în fața altarului, la toate visele despre o casă plină de râsete de copii.

A doua zi dimineață m-am trezit într-o liniște apăsătoare. Am deschis telefonul și am văzut un mesaj de la mama: „Ai grijă de tine, fata mea. Sunt aici dacă ai nevoie.” Am plâns din nou, dar lacrimile nu mai erau doar de durere – erau și de rușine. Cum să-i spun mamei că nu sunt în stare să fiu femeie „întreagă”? Cum să-i spun că Vlad m-a părăsit pentru că nu pot avea copii?

Zilele au trecut greu. Am mers la serviciu ca un robot, evitând privirile colegelor care știau deja totul – zvonurile circulau repede în biroul nostru mic de la contabilitate. „Săraca Irina”, șopteau când treceam pe lângă ele. „A rămas singură… Și fără copii…”

Seara mă întorceam acasă și mă uitam la pereții goi ai apartamentului. Am aruncat toate revistele cu sfaturi pentru viitoare mame, toate cutiuțele cu vitamine și ceaiuri „miraculoase”. Am șters pozele cu Vlad de pe telefon și am încercat să-mi imaginez cum ar fi viața fără el. Dar nu reușeam decât să-mi amintesc cum îmi mângâia părul când adormeam lângă el sau cum îmi spunea că sunt frumoasă chiar și atunci când plângeam.

După câteva săptămâni, mama a venit la mine cu o pungă mare de plăcinte calde și mi-a spus:
— Irina, viața nu se termină aici. Știu că doare, dar trebuie să mergi mai departe. Poate că nu ești mamă acum, dar ești fiica mea și te iubesc așa cum ești.

Am izbucnit în plâns în brațele ei și pentru prima dată am simțit că nu sunt singură.

Au trecut luni până când am avut curajul să ies din nou cu prietenele mele. La început mă simțeam ciudat printre ele – toate vorbeau despre copiii lor, despre grădinițe și serbări. Dar într-o seară, la o terasă din centru, Ana mi-a spus:
— Irina, tu nu ești mai puțin femeie pentru că nu ai copii. Știi câte femei trec prin asta și nu spun nimănui?

Am început să caut grupuri de sprijin online, să citesc poveștile altor femei ca mine. Am descoperit că nu sunt singura care s-a simțit vinovată, rușinată sau exclusă din cauza infertilității. Am început să scriu despre experiența mea pe un blog anonim și am primit mesaje de la alte femei care mi-au mulțumit că am avut curajul să vorbesc deschis.

Într-o zi, la birou, șefa mea m-a chemat la ea:
— Irina, știu că ai trecut printr-o perioadă grea. Dacă vrei să iei câteva zile libere sau să lucrezi de acasă, spune-mi.

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp.

Viața mea s-a schimbat încet-încet. Am început să merg la terapie și să lucrez cu mine însămi. Am învățat să mă iert pentru ceea ce nu pot controla și să mă bucur de ceea ce am: prieteni buni, o mamă care mă iubește necondiționat și o forță interioară pe care nici nu știam că o am.

Vlad s-a recăsătorit după un an și jumătate. Am aflat întâmplător că soția lui este însărcinată. M-a durut, dar nu așa cum credeam că o să doară. Am realizat că nu mai sunt aceeași femeie disperată după validare sau acceptare.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț din București, cu două pisici adoptate și multe plante pe balcon. Încerc să trăiesc fiecare zi cu recunoștință și curaj.

Uneori mă întreb dacă rănile astea se vor vindeca vreodată complet sau dacă voi putea iubi din nou fără teamă. Dar știu sigur că nu sunt definită doar de ceea ce nu am reușit să fac.

Oare câte dintre noi trăim cu rușinea asta tăcută? Câte femei se simt incomplete doar pentru că societatea le spune că trebuie să fie mame? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta…