„Nu ești destul de ambițioasă!” – Povestea unei mame care a vrut să-și regăsească drumul

— Raluca, nu are rost să te mai gândești la joburi. Cine te-ar angaja acum, după atâția ani acasă?
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îmi țin ceașca strâns, ca și cum m-aș agăța de ea să nu mă prăbușesc. Copiii încă dorm, iar liniștea casei apasă greu peste noi.

— Nu e vorba doar de bani, Vlad. Simt că mă sufoc. Am nevoie să fac ceva pentru mine, să simt că exist și altfel decât ca mamă și soție.

El oftează, se uită la mine peste ziarul mototolit:

— Raluca, ai doi copii mici. Cine crezi că o să-i crească dacă tu te apuci de muncă? Eu muncesc destul pentru toți. Nu mai visa la prostii.

Mă doare fiecare cuvânt. Parcă mi-ar smulge bucăți din suflet. Îmi amintesc cum eram înainte de copii: Raluca cea plină de idei, cu diploma de filologie și vise mari despre cărți și oameni. Am lucrat trei ani la o editură din București, unde simțeam că fiecare zi contează. Apoi a venit Maria, apoi Andrei. Am rămas acasă „doar doi ani”, apoi încă doi… și încă doi. Acum au trecut șapte.

Când Andrei a intrat la grădiniță, am simțit că mi se deschide o ușă. Am început să caut timid anunțuri de angajare, să-mi actualizez CV-ul. Dar Vlad a râs:

— Ce CV? Cine vrea o mamă care n-a mai lucrat de-o veșnicie?

Am încercat să nu-l ascult. Am trimis emailuri, am mers la două interviuri. La primul mi-au spus politicos că „experiența mea nu mai e relevantă”. La al doilea, directoarea – o femeie cu ochi reci – m-a întrebat:

— Și dacă copilul se îmbolnăvește? Cine stă cu el?

Am plecat plângând pe stradă, rușinată și furioasă pe mine însămi. Acasă, Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet ironic:

— Ți-am zis eu. Nu te mai chinui.

Seara, când copiii dormeau, mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Mă întrebam dacă nu cumva Vlad are dreptate: poate chiar nu mai sunt bună de nimic altceva decât să gătesc și să spăl haine.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Ralu, tu nu mai ești tu. Ce s-a întâmplat cu fata aia care visa să scrie cărți?

Am izbucnit în plâns. Mama a tăcut o clipă, apoi a zis:

— Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau ce poți.

A doua zi am început să scriu din nou. La început doar pentru mine: povești scurte, gânduri, poezii pe colțuri de hârtie. Apoi am găsit un grup online de mame care scriu. Am postat timid un text și am primit zeci de mesaje de încurajare.

Când Vlad a aflat, a râs:

— Ce faci acolo? Scrii pe internet? Crezi că asta e muncă adevărată?

— Pentru mine e important! — am ridicat vocea pentru prima dată după mult timp.

El s-a încruntat:

— Nu ești destul de ambițioasă! Dacă ai fi fost, ai fi avut deja un job serios.

M-am blocat. Cum adică nu sunt ambițioasă? Eu care am renunțat la tot pentru familie? Eu care am stat nopți întregi lângă copii bolnavi? Eu care am înghițit ani la rând frustrări și dorințe neîmplinite?

În seara aceea am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: oare câte femei ca mine există? Câte au renunțat la ele pentru familie și acum sunt judecate că nu „fac destul”? Câte trăiesc cu sentimentul că orice ar face nu e bine?

A doua zi am scris un text despre asta și l-am postat pe Facebook. A devenit viral. Femei din toată țara mi-au scris poveștile lor: unele au divorțat, altele au rămas din dragoste sau din frică. Toate aveau aceeași rană: sentimentul că nu sunt niciodată destul.

Vlad a citit comentariile și s-a înfuriat:

— Ne faci de râs! Ce-o să creadă lumea despre noi?

— Nu-mi mai pasă! — i-am spus cu voce tremurată. — Ani de zile mi-a păsat doar de ce crezi tu.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi găsi un job, poate voi scrie o carte sau poate voi rămâne doar mama Mariei și a lui Andrei. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc după regulile altcuiva.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: oare cât valorează visurile noastre când le punem mereu pe ultimul loc? Și câte femei vor avea curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?