O zi care mi-a schimbat viața: Povestea nevăzută a lui Nicolae

— Nu te uita la el, mamă, hai să mergem mai repede! vocea Ioanei, fiica mea de doisprezece ani, răsuna grăbită printre picăturile de ploaie care băteau în asfaltul gri al Bucureștiului. Dar eu nu m-am putut abține. Pe trotuarul ud, sub un copac firav, stătea un bărbat cu barba nerasă, hainele ude și ochii pierduți. Avea o pungă veche de plastic în brațe și tremura. M-am oprit, spre disperarea Ioanei.

— Mamă, serios, întârziem la meditații! a insistat ea, trăgându-mă de mânecă.

— Stai puțin, i-am spus încet. Am scotocit în geantă după câțiva lei, dar când i-am întins banii, bărbatul m-a privit direct în ochi și a spus cu o voce răgușită:

— Nu vreau bani. Vreau doar o pâine și ceva cald. Nu am mai mâncat de ieri.

M-am blocat. Nu mă așteptam la asta. Într-o secundă, toate prejudecățile mele despre oamenii străzii s-au ciocnit cu realitatea din fața mea. Am simțit o rușine ciudată pentru graba mea de a scăpa de el cu niște bani aruncați la întâmplare.

— Cum te cheamă? am întrebat.

— Nicolae, a răspuns el, privind în jos.

Ioana s-a uitat la mine ca la o nebună, dar am tras-o după mine spre brutăria din colț. Am cumpărat două covrigi calzi și o cafea la pahar. Când i le-am dat lui Nicolae, mâinile îi tremurau atât de tare încât aproape a vărsat cafeaua.

— Mulțumesc… Nu știu cum să vă spun… Nu mai țin minte când am vorbit ultima dată cu cineva normal, a murmurat el.

Am simțit un nod în gât. În timp ce Ioana bombănea lângă mine, am început să vorbesc cu Nicolae. L-am întrebat cum a ajuns aici. Povestea lui a început simplu: „Am avut și eu familie, doamnă.”

Mi-a povestit că fusese profesor de istorie la un liceu din București. Soția lui murise acum șase ani într-un accident de mașină. Fiica lor, Ana-Maria, avea doar opt ani atunci. După tragedie, Nicolae a căzut în depresie. A început să bea, a lipsit de la școală, iar într-un final a fost dat afară. Casa i-a fost executată silit pentru datorii. Fiica i-a fost luată de stat și dată în plasament.

— Am încercat să mă ridic… dar nu am mai putut. M-am trezit pe stradă și nimeni nu m-a mai recunoscut. Prietenii s-au evaporat. Rudele m-au judecat și m-au lăsat baltă. Am ajuns să dorm prin scări de bloc sau pe sub poduri. Știți ce e cel mai greu? Nu frigul, nu foamea… ci faptul că nimeni nu te mai vede ca om.

Ioana se uita acum la el cu ochii mari. Eu simțeam cum mi se strânge inima. M-am gândit la toate momentele când am trecut pe lângă oameni ca el fără să-i văd cu adevărat.

— Și fiica dumneavoastră? am întrebat încet.

Ochii lui Nicolae s-au umplut de lacrimi.

— Nu știu nimic despre ea de patru ani. Am încercat să aflu unde e, dar nu mă lasă nimeni să o văd. Mi-e teamă că mă urăște sau că nici nu-și mai amintește de mine.

Am simțit o furie surdă față de sistemul care îl lăsase baltă pe omul acesta. Dar și față de mine însămi — pentru cât de ușor judecasem înainte.

— Mamă… putem să-l ajutăm cu ceva? a întrebat Ioana timid.

Am zâmbit amar. Ce puteam face? Să-l iau acasă? Soțul meu, Vlad, era deja iritat că cheltuiam bani pe „prostii” și că mă implicam prea mult în problemele altora.

Totuși, i-am cerut lui Nicolae numărul unui telefon la care ar putea fi găsit — dacă ar avea vreodată acces la unul — și i-am promis că voi încerca să aflu ceva despre fiica lui.

În acea seară, acasă, Vlad m-a întâmpinat cu fața acră:

— Iar ai întârziat! Ce-ai făcut iar?

I-am povestit totul despre Nicolae. Vlad a ridicat din umeri:

— Sunt milioane ca el! Ce vrei să faci? Să-i salvezi pe toți?

— Nu pot să trec nepăsătoare… E un om! am izbucnit eu.

— Și noi avem problemele noastre! Facturi, rate… Ioana are nevoie de meditații! De ce nu te gândești la familia ta?

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care familia mea avea nevoie de mine și alta în care nu puteam ignora suferința din jur.

În zilele următoare am încercat să dau telefoane la Direcția pentru Protecția Copilului. Am aflat că Ana-Maria era într-o familie adoptivă din Ploiești. Nu aveam voie să-i dau adresa lui Nicolae, dar am reușit să trimit o scrisoare către asistentul social care se ocupa de caz.

Într-o dimineață, l-am găsit pe Nicolae în același loc. Era mai slab și părea bolnav.

— Am primit un răspuns… Ana-Maria e bine, merge la școală și are grijă cineva de ea. Nu pot să-ți dau adresa… dar ți-am lăsat o scrisoare prin asistentul social.

Ochii lui s-au luminat pentru prima dată.

— Mulțumesc… Doamnă, nu știu cum să vă mulțumesc…

Am stat lângă el pe trotuar minute bune fără să spunem nimic. Oamenii treceau pe lângă noi grăbiți, ferindu-se să ne privească.

În acea zi am realizat cât de subțire e linia dintre „noi” și „ei”. Oricare dintre noi poate ajunge acolo — o tragedie, o depresie, o greșeală… Și cât de mult contează un gest mic: o vorbă bună, o cafea caldă sau doar faptul că vezi omul din fața ta.

Acum mă întreb: câți dintre noi chiar vedem oamenii invizibili ai orașului? Câți suntem dispuși să ne oprim din goana noastră pentru a asculta o poveste care ne-ar putea schimba viața?