„Scrisoare către mama – Povestea împăcării pe care am așteptat-o o viață”

— Ce cauți aici, Ilinca? Vocea mamei a tăiat aerul ca o lamă, rece și ascuțită, în timp ce stătea în pragul ușii, cu mâinile încrucișate la piept. Am rămas nemișcată, cu valiza la picioare, încercând să-mi adun curajul. Ploua mărunt, iar picăturile se prelingeau pe geamurile vechi ale casei copilăriei mele, ca niște lacrimi pe obraji.

— Am venit… acasă, am șoptit, dar cuvântul „acasă” mi-a rămas agățat în gât, ca o promisiune încălcată. Mama nu s-a mișcat. Ochii ei, odinioară blânzi, erau acum două oglinzi reci în care nu mă mai regăseam.

Au trecut șapte ani de când am plecat din satul nostru din Bărăgan, fugind de judecata tuturor și mai ales de a ei. Am ales alt drum decât cel pe care îl visase pentru mine: nu m-am măritat cu băiatul pe care îl voia ea, nu am rămas să lucrez la brutăria familiei, ci am plecat la București să devin actriță. Pentru mama, asta a fost o trădare. Pentru mine, a fost singura cale să respir.

— Nu ți-a fost bine acolo? De ce te-ai întors? a întrebat ea, fără să mă privească. Am simțit cum mi se strânge inima. Mi-am amintit de toate serile în care îi scriam scrisori pe care nu le-am trimis niciodată, încercând să-i explic cine sunt și de ce nu pot fi altfel.

— Mi-a fost dor… de tine. De tata. De mine, cea de demult.

Mama a oftat adânc și s-a dat la o parte din ușă. Am pășit în casă cu pași mici, ca un copil care se teme să nu fie certat. Totul era la fel: mirosul de pâine caldă, covorul vechi din hol, icoana din colțul camerei. Doar noi eram schimbate.

În seara aceea, am stat la masă fără să vorbim prea mult. Tata mă privea cu ochii umeziți, dar nu spunea nimic. Mama frământa aluatul cu gesturi mecanice, iar eu simțeam că fiecare secundă e o eternitate.

— Ilinca, ai mâncat? a întrebat tata încet. Am dat din cap că da. Mi-era foame de liniște, nu de mâncare.

Noaptea am dormit în camera mea veche. Pe perete încă era lipită poza de la serbarea clasei a patra, când mama îmi făcuse rochie nouă și mă ținuse strâns de mână tot drumul spre școală. Am plâns încet, să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în grădină. Smulgea buruienile cu furie, ca și cum ar fi vrut să scoată din pământ tot ce o durea.

— Mamă…

— Nu-mi spune așa! a izbucnit ea. Ai uitat cine sunt pentru tine? Ai uitat cum ai plecat fără să te uiți înapoi?

Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat lângă ea pe pământul ud.

— N-am uitat nimic. Dar nici tu n-ai încercat să mă înțelegi vreodată…

A tăcut mult timp. Doar vântul se auzea printre pomi.

— Eu am vrut doar să-ți fie bine…

— Și eu am vrut să fiu fericită…

Am stat acolo, una lângă alta, fără să ne atingem. Pentru prima dată după ani de zile, am simțit că zidul dintre noi începe să crape.

Seara, tata a venit la mine cu o cutie veche.

— Ți-a păstrat toate scrisorile… chiar dacă nu le-a citit niciodată.

Am deschis cutia și am găsit zeci de plicuri nedesfăcute, cu scrisul meu stângaci pe ele: „Pentru mama”. Am început să citesc cu voce tare una dintre ele:

„Dragă mamă,
Știu că nu mă înțelegi acum, dar sper că într-o zi vei fi mândră de mine…”

Mama a intrat în cameră fără zgomot și s-a așezat lângă mine. Lacrimile îi curgeau pe obraji fără rușine.

— Îmi pare rău… pentru tot ce n-am știut să-ți spun la timp…

Am plâns împreună până târziu în noapte. Pentru prima dată după atâția ani, am simțit că sunt din nou fiica ei.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne cunoaștem din nou – două femei rănite care învață să se ierte una pe alta. Nu e ușor. Uneori ne certăm, alteori râdem împreună ca odinioară.

Dar acum știu că dragostea adevărată nu are nevoie de aprobări sau de drumuri perfecte. Are nevoie doar de curajul de a spune „îmi pare rău” și „te iubesc”, chiar dacă uneori e prea târziu.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne întoarcem acasă și să spunem ce simțim cu adevărat? Oare cât timp trebuie să treacă până când iertarea devine posibilă?