„Nu te las să intri în apartamentul meu, pentru că nu voi scăpa niciodată de tine!” — Povestea mea despre lupta cu soacra mea, Liana, care ține cheia viitorului nostru

— Nu te las să intri în apartamentul meu, Maria! Ai înțeles? Dacă intri, nu mai scap niciodată de tine!

Vocea Lianei răsuna în holul blocului vechi din cartierul Militari, iar eu, cu sacoșele grele în mâini și obrajii arși de rușine, simțeam cum mi se prăbușește lumea. Era a treia oară în acea săptămână când mă întorceam acasă și găseam ușa încuiată, deși soțul meu, Vlad, îmi promisese că va vorbi cu mama lui. Dar Vlad era la serviciu, iar eu eram din nou față în față cu zidul rece al neîncrederii.

— Liana, te rog… Am cumpărat pâine și lapte. Trebuie să gătesc pentru Vlad. Nu vreau nimic altceva decât să intru acasă…

— Acasă? Acesta nu e casa ta! E apartamentul meu, cumpărat din banii mei! Tu ești doar o musafiră aici, Maria. Și dacă nu-ți convine, poți pleca la mama ta la Buzău!

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Nu voiam să-i dau satisfacția lacrimilor. De doi ani locuiam cu Vlad în apartamentul Lianei. Când ne-am căsătorit, părea o soluție temporară: „Stați aici până vă puneți pe picioare”, spunea ea atunci. Dar fiecare lună aducea noi condiții, noi reproșuri, noi reguli. Și fiecare zi mă făcea să mă simt tot mai străină în propria viață.

În acea seară, am stat pe scara blocului până când Vlad s-a întors de la serviciu. M-a găsit plângând, cu sacoșele lângă mine.

— Ce s-a întâmplat? Iar nu te-a lăsat mama să intri?

— Vlad, nu mai pot… Nu mai pot trăi așa! Nu sunt un om fără casă!

A oftat și a privit spre ușa încuiată.

— O să vorbesc cu ea… Dar știi cum e mama… Nu vrea rău nimănui, doar că…

— Vlad! Nu mai vreau scuze! Vreau să fim o familie! Vreau să avem casa noastră!

A doua zi dimineață, Liana m-a întâmpinat în bucătărie cu privirea ei tăioasă.

— Să știi că nu-mi place cum îl schimbi pe Vlad. De când ai venit tu, parcă nu-l mai recunosc. Nu mai ascultă de mine, nu mai mănâncă ce-i gătesc eu…

— Liana, Vlad e adult. Are dreptul să aleagă ce vrea să mănânce și cu cine vrea să trăiască.

— Nu-mi da mie lecții! Eu l-am crescut singură, eu am tras pentru el! Tu ce ai făcut? Ai venit aici cu două valize și ai crezut că totul ți se cuvine!

M-am ridicat de la masă tremurând.

— Nu vreau nimic de la dumneavoastră. Vreau doar liniște.

— Liniște? Atunci pleacă! Cât timp stai aici, faci cum spun eu!

Am început să caut apartamente de închiriat pe ascuns. Salariul meu de educatoare era mic, iar Vlad abia își găsise un job stabil la o firmă de IT. Orice variantă părea imposibilă: chirii mari, garsoniere mizere, proprietari care nu acceptau cupluri tinere fără copii sau animale. Într-o seară, i-am arătat lui Vlad un anunț pentru o garsonieră mică în Drumul Taberei.

— Maria… E prea scump. Și dacă ne dă afară după șase luni?

— Atunci rămânem aici și acceptăm să fim sclavii mamei tale?

Vlad a tăcut. Știam că îi e greu să aleagă între mine și mama lui. Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi în fiecare zi petrecută acolo.

Într-o duminică dimineață, când Liana a început din nou să țipe la mine pentru că am pus prea mult zahăr în cafeaua lui Vlad, am cedat.

— Gata! Plec! Nu mai pot!

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers pe jos până la stația de metrou și am sunat-o pe mama.

— Mamă… Pot să vin acasă?

A doua zi, Vlad a venit la Buzău după mine.

— Maria… Îmi pare rău… Mama nu vrea să cedeze. Dar nici eu nu vreau să te pierd.

Am plâns amândoi pe banca din fața blocului copilăriei mele.

— Vlad… Dacă mă iubești, trebuie să alegem noi pentru noi. Să fim liberi. Să fim o familie adevărată.

A durat încă două luni până am găsit o garsonieră micuță pe care ne-o puteam permite. Am dormit pe saltea direct pe podea primele nopți. Fără mobilă, fără televizor, dar cu liniște și cu speranță.

Liana nu ne-a vizitat niciodată acolo. Ne-a sunat doar ca să-i spună lui Vlad că „s-a lăsat manipulat” și că „o să vadă el ce greu e fără ajutorul ei”. Dar pentru prima dată după ani de compromisuri, am simțit că respir.

Astăzi, după trei ani de la acel moment, încă mă doare când îmi amintesc cum m-am simțit atunci: ca un intrus în propria viață. Dar știu că am făcut alegerea corectă.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă prizonere între pereții unei case care nu le aparține? Câte familii se destramă din cauza orgoliului și a fricii de singurătate? Poate că cheia fericirii stă tocmai în curajul de a pleca atunci când nimic altceva nu mai poate fi salvat.