„Nu mai pot să te susțin, fă-ți singur cumpărăturile!” – Povestea unei femei care a ajuns la capătul răbdării

— Vlad, te rog, du-te și cumpără tu pâine azi. Eu nu mai pot, am avut o zi groaznică la muncă.

Vocea mea tremura, dar încercam să par calmă. Vlad nici măcar nu s-a uitat la mine. A rămas cu ochii în telefon, ca și cum nici n-aș fi existat. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îi ceream ceva atât de banal, iar răspunsul era mereu același: tăcere sau un oftat enervat.

— Irina, tu știi că eu nu mă pricep la cumpărături. Și oricum, tu gătești mai bine. Ce rost are să stric eu ceva?

M-am uitat la el, la bărbatul cu care împărțisem 15 ani din viață. Îmi venea să urlu. Dar am tăcut. M-am ridicat de la masă și am început să strâng farfuriile. Copiii, Ana și Radu, se uitau la noi cu ochii mari. Tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă.

În acea seară, după ce am culcat copiii, m-am prăbușit pe canapea. Am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri. Vlad a venit lângă mine, dar nu a spus nimic. Doar s-a uitat la televizor. Atunci am simțit că sunt invizibilă în propria mea casă.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am făcut cafeaua. Vlad a intrat în bucătărie, s-a așezat la masă și a început să citească știrile pe telefon.

— Vlad, trebuie să vorbim.

A ridicat o sprânceană, fără să-și ia ochii din ecran.

— Despre ce?

— Despre noi. Despre faptul că nu mai pot să fac totul singură. Mă simt ca o menajeră în casa asta. Nu mai pot să-ți port de grijă ca unui copil.

A oftat și a dat din umeri.

— Irina, exagerezi. Toate femeile fac asta. Mama ta făcea totul pentru tata.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am izbucnit:

— Nu mai suntem în anii ’80! Eu muncesc opt ore pe zi, vin acasă și gătesc, spăl, fac teme cu copiii… Tu ce faci? Te uiți la televizor și te plângi că ești obosit!

Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Dacă nu-ți convine, divorțează! Crezi că mie îmi e ușor?

Am rămas blocată. Nu mă așteptam la asta. Dar poate că exact asta trebuia să aud ca să mă trezesc.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Ne evitam prin casă ca doi străini. Copiii simțeau totul și au început să fie agitați. Ana a venit într-o seară la mine și m-a întrebat:

— Mami, voi vă certați din cauza noastră?

Am înghițit în sec și am strâns-o tare în brațe.

— Nu, iubita mea. Nu e vina voastră.

Dar adevărul era că mă simțeam vinovată pentru tot: pentru nefericirea mea, pentru tensiunea din casă, pentru faptul că nu aveam curaj să schimb nimic.

Într-o sâmbătă dimineață, când Vlad dormea încă, am ieșit pe balcon cu o cafea fierbinte și m-am uitat la blocurile gri din jur. Mi-am adus aminte de mama mea, care mereu îmi spunea: „Femeia trebuie să țină casa.” Dar oare chiar așa trebuie să fie? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm până la epuizare?

În acea zi am luat o decizie. Când Vlad s-a trezit, i-am spus calm:

— De azi înainte, fiecare își face cumpărăturile și gătește pentru el. Nu mai pot să te susțin. Nu mai vreau să fiu sclava nimănui.

A râs ironic.

— Hai că ai luat-o razna…

Dar eu nu am mai cedat. Am început să-mi văd de ale mele: mi-am făcut cumpărăturile separat, mi-am gătit doar mie și copiilor. Vlad s-a enervat la început, apoi a încercat să mă ignore. Dar când a văzut că nu cedez, a început să-și dea seama că nu glumesc.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Relația noastră e pe muchie de cuțit. Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai bine să divorțăm. Alteori sper că poate va înțelege cât de mult m-a rănit indiferența lui.

Seara trecută, Ana m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am simțit un nod în gât și nu am știut ce să-i răspund.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? De ce trebuie mereu noi să ducem tot greul? Oare chiar merităm atât de puțin?