Mama a strâns fiecare bănuț, dar eu am plătit prețul: Povestea mea despre sacrificiu, resentimente și împăcarea cu trecutul

— Nu, nu avem bani pentru asta, Maria! Ai uitat că trebuie să plătim întreținerea? vocea mamei răsuna aspru prin bucătăria mică, în timp ce eu țineam în mână o cutie de creioane colorate pe care mi-o doream de luni de zile. Aveam opt ani și deja învățasem să nu cer prea mult. Dar dorința aceea copilărească, de a avea ceva doar al meu, mă făcea să uit pentru o clipă de regulile casei noastre.

Mama era mereu obosită. Lucra la fabrica de confecții din oraș și făcea naveta cu trenul, plecând înainte să răsară soarele și întorcându-se târziu, cu ochii roșii și mâinile crăpate. Tata plecase când aveam cinci ani, iar de atunci totul s-a schimbat. Am rămas doar noi două într-un apartament cu două camere dintr-un cartier cenușiu din Ploiești. Mama a devenit dintr-o dată și mamă, și tată, și paznic al fiecărui bănuț care intra în casă.

— Maria, nu te mai uita la vitrine! Nu avem nevoie de prostii! mă certa ea când mă opream în fața magazinului de jucării din centru. Îmi ascundeam lacrimile și mergeam mai departe, cu pași mici, încercând să nu mă gândesc la păpușa aceea cu rochie roz care părea să mă strige pe nume.

Mâncam mereu aceleași feluri: ciorbă de cartofi, mămăligă cu brânză, uneori o omletă dacă era o zi bună. Hainele mele erau mereu primite de la verișoara mea mai mare, Ioana. Îmi amintesc cum mă rugam să nu crească prea repede, ca să nu trebuiască să port pantaloni prea scurți sau pulovere lăbărțate. La școală, copiii râdeau uneori de mine.

— Uite-o pe Maria, tot cu hainele alea vechi! râdea Radu într-o zi, iar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Am fugit la baie și am plâns în tăcere, promițându-mi că într-o zi voi avea haine noi, cumpărate doar pentru mine.

Vacanțe? Nici vorbă. În fiecare vară rămâneam acasă, privind pe geam cum ceilalți copii plecau la mare sau la bunici la țară. Mama spunea că nu ne permitem „luxuri”. Într-o vară am încercat să-i spun că mi-ar plăcea să văd marea.

— Maria, tu nu înțelegi! Dacă nu strângem bani acum, ce facem dacă se strică frigiderul? Sau dacă mă dau afară de la serviciu? Trebuie să fim prevăzătoare! mi-a răspuns ea, cu o voce tăioasă care nu lăsa loc de discuții.

Anii au trecut și am început să înțeleg frica mamei. O vedeam cum numără banii la sfârșit de lună, cum pune deoparte fiecare leu într-un borcan ascuns în dulap. Odată am găsit borcanul și am întrebat-o ce face cu banii aceia.

— Sunt pentru zile negre, Maria. Să nu ajungem pe drumuri! mi-a spus ea, privind în gol.

Dar zilele negre păreau să fie mereu prezente. Nu era niciodată destul. Oricât ar fi strâns, oricât ar fi economisit, mama trăia mereu cu teama că totul se va prăbuși peste noapte.

Când am intrat la liceu, lucrurile s-au complicat. Aveam nevoie de manuale noi, de bani pentru excursii școlare, de haine mai decente. Mama refuza orice cheltuială „inutilă”. Am început să mă simt sufocată.

— Toți colegii mei merg la balul bobocilor! De ce eu nu pot? am izbucnit într-o seară.

— Pentru că nu avem bani de rochii scumpe și pantofi cu toc! Ce vrei să fac? Să mă împrumut? Să rămânem fără mâncare? a țipat ea la mine pentru prima dată atât de tare încât am simțit că se rupe ceva între noi.

Am început să o evit. Mă refugiam în cărți și visam la o viață diferită. Îmi imaginam cum ar fi să am libertatea să aleg ce vreau să port, unde vreau să merg. Seara, când adormeam, îmi promiteam că voi pleca din casa aceea cât mai repede.

La 19 ani am intrat la facultate în București. Am primit bursă și am început să lucrez part-time ca ospătăriță într-o cafenea micuță din centru. Pentru prima dată aveam propriii mei bani. Mi-am cumpărat o pereche de blugi noi și o geacă pe care o admirasem luni întregi într-un magazin second-hand.

Mama nu a fost niciodată mândră de mine așa cum mi-aș fi dorit. Când îi spuneam despre notele bune sau despre banii câștigați la job, îmi răspundea sec:

— Ai grijă să nu-i cheltui aiurea! Să pui ceva deoparte!

Anii au trecut și am devenit adultul pe care mama îl visase: responsabilă, economicoasă, mereu atentă la cheltuieli. Dar ceva lipsea. Nu știam să mă bucur de nimic. Orice mic răsfăț venea cu un sentiment de vinovăție apăsătoare. Prietenii mei râdeau când refuzam să ies la restaurant sau când calculam fiecare bănuț cheltuit pe vacanțe.

— Maria, trăiește puțin! Viața nu e doar despre economisit! îmi spunea Adina, colega mea de birou.

Dar eu nu știam cum să fac asta fără să simt că trădez tot ce m-a învățat mama.

Acum am treizeci și doi de ani și încă port în suflet povara copilăriei mele. Mama e bătrână acum și încă numără banii din pensie cu aceeași grijă obsesivă. Uneori mă uit la ea și simt un val de furie: pentru toate lucrurile pe care nu le-am avut, pentru toate momentele ratate din cauza fricii ei permanente.

Alteori o privesc cu milă și recunoștință: pentru că a făcut tot ce a putut ca să nu ne lipsească nimic esențial; pentru că a sacrificat totul pentru mine.

Dar resentimentul rămâne acolo, ca o rană care nu se vindecă niciodată complet.

M-am întrebat adesea: oare sacrificiul ei a meritat? Oare e corect ca un copil să plătească prețul grijilor unui adult? Sau ar fi trebuit să găsească un echilibru între siguranță și bucuria vieții?

Poate că mulți dintre voi vă regăsiți în povestea mea. Poate că și voi ați crescut cu lipsuri și frici moștenite. Voi cum v-ați împăcat cu trecutul vostru? Credeți că putem rupe lanțul acesta al sacrificiului fără bucurie?