Am ajutat-o ani de zile pe cea mai bună prietenă să-și salveze căsnicia, dar când viața mea s-a prăbușit, am aflat adevărul care m-a distrus

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc cu el așa! — vocea Emei răsuna în bucătăria mea, spartă de suspinele ei. Era a treia oară luna asta când venea la mine, cu ochii umflați de plâns, povestindu-mi despre certurile cu Vlad, soțul ei. Îi turnam ceai și o țineam de mână, încercând să-i dau curaj. Mereu îi spuneam: „Ema, trebuie să luptați pentru familie. O să treacă și asta.”

Așa au trecut anii. Eu eram stâlpul ei, iar ea era umărul meu atunci când aveam nevoie. Ne știam de la facultate, am crescut împreună, am râs și am plâns împreună. Ema era sora pe care nu am avut-o niciodată. Știa totul despre mine: cum m-am îndrăgostit de Radu, cum m-a cerut în căsătorie, cum am pierdut primul copil. Ea era acolo, mereu. Și eu pentru ea.

Când Radu a început să stea tot mai mult la serviciu, nu mi-am făcut griji. „E proiectul ăla nou”, îmi spunea el, și eu îl credeam. Aveam încredere oarbă în el. Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras ușor înapoi.

— Sunt obosit, Ana. Hai să dormim.

Am simțit un gol în stomac, dar l-am ignorat. Poate chiar era obosit. Dar serile reci s-au înmulțit. Începusem să simt că nu mai sunt văzută. Că nu mai contez.

Într-o zi, Ema a venit la mine cu ochii roșii și mi-a spus că Vlad a plecat de acasă.

— Nu știu ce să fac fără el! — a izbucnit ea.

Am strâns-o în brațe și i-am promis că o să fie bine. I-am spus că trebuie să fie puternică pentru copii. I-am dat sfaturi, i-am făcut cumpărături, i-am stat alături nopți întregi.

În tot acest timp, nu mi-am dat seama că și viața mea se destramă încet. Radu era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am găsit telefonul lui Radu pe masă. Nu obișnuiam să-l verific, dar ceva m-a împins să o fac. Am deschis WhatsApp-ul și am văzut un mesaj: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.”

Numărul nu era salvat. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am sunat la acel număr și am auzit vocea Emei:

— Alo?

Am închis imediat. Mâinile îmi tremurau. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, fără să pot scoate un sunet.

A doua zi dimineață, Ema a venit la mine ca de obicei.

— Ana, trebuie să vorbim — a spus ea cu voce joasă.

Nu am lăsat-o să continue.

— De cât timp? — am întrebat printre dinți.

A început să plângă și mai tare.

— Nu știu cum s-a întâmplat… Eram atât de singură după ce Vlad m-a părăsit… Radu era acolo… M-a ascultat… A fost o greșeală…

— O greșeală? Ani de zile? — am țipat la ea.

Copiii au ieșit speriați din cameră. I-am trimis înapoi și am privit-o pe Ema ca pe o străină.

— Cum ai putut? Cum ai putut să vii aici, să-mi plângi pe umăr, când tu… când voi…

Nu a avut răspuns. A plecat fără să se uite înapoi.

Radu a venit acasă târziu în noaptea aceea. L-am confruntat direct.

— De cât timp mă minți?

S-a uitat la mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Ana… Nu voiam să te rănesc…

— Prea târziu! — am urlat.

A urmat o ceartă cumplită. Am spart farfurii, am plâns până nu am mai avut lacrimi. El a plecat la hotel în acea noapte.

Zilele următoare au fost un coșmar. Copiii mă întrebau unde e tata, iar eu nu știam ce să le spun. Mama m-a sunat zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Nu eram bine deloc.

Ema mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău.” Atât. Nu i-am răspuns niciodată.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Am mers la terapie, am încercat să-mi reconstruiesc viața pentru copii. Radu a încercat să se întoarcă, dar nu l-am mai putut privi la fel niciodată.

Prietenia cu Ema s-a sfârșit pentru totdeauna. Familia mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am rămas cu o întrebare care mă macină și azi: Cum poți avea încredere din nou după ce ai fost trădat de cei pe care îi iubeai cel mai mult?

Poate că nu există răspunsuri simple la trădare. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar oare voi reuși vreodată să iert? Sau mă voi teme mereu că oricine poate deveni un străin peste noapte?