Am dat-o afară pe mama vitregă după moartea tatălui meu – Sunt un monstru sau am făcut ce trebuia?
— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să te văd în casa asta, nu după tot ce s-a întâmplat! am urlat eu, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei unde încă mirosea a colivă și a lumânări stinse. Maria, mama mea vitregă, s-a oprit din strânsul hainelor tatălui meu, cu ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi.
— Vlad, te rog… Nu e momentul… Știu că suferi, dar și eu…
Am izbucnit: — Tu nu ai ce căuta aici! Tata a murit și tot ce a rămas e casa asta. Casa noastră! Nu a ta!
A tăcut. S-a uitat la mine ca la un străin. Poate că așa eram pentru ea. Poate că niciodată nu m-a văzut ca pe fiul ei, iar eu nu am putut să o văd ca pe o mamă. Am simțit cum furia îmi arde pieptul, dar și o vinovăție grea, ca o piatră legată de gât.
Totul a început cu trei ani în urmă, când tata a adus-o pe Maria acasă. Mama mea murise de cancer când aveam 16 ani. Tata s-a stins acum două săptămâni, după un infarct fulgerător. Maria era cu el de puțin timp, dar pentru mine a fost mereu o prezență străină, rece, deși încerca să fie amabilă. Rudele îmi spuneau mereu: „Las-o, Vlad, e și ea om, încearcă să te apropii.” Dar nu puteam. Simțeam că îi ia locul mamei mele.
După înmormântare, casa s-a umplut de neamuri: mătușa Ileana, unchiul Costel, verișoara Raluca. Toți șușoteau pe la colțuri: „Ce-o să facă Maria acum? Unde o să stea?” Eu stăteam în camera mea, cu ușa încuiată, ascultând cum plânge Maria în fiecare noapte. Mă simțeam vinovat, dar și furios. De ce trebuie să-mi fie milă de ea? De ce trebuie să împart casa cu cineva care nu e sânge din sângele meu?
Într-o seară, după ce toți au plecat și liniștea apăsătoare s-a lăsat peste apartamentul nostru din Drumul Taberei, Maria a venit la mine cu ochii umflați:
— Vlad, știu că nu mă vrei aici. Dar n-am unde să mă duc. N-am familie în București, n-am bani puși deoparte…
— Nu e problema mea! i-am răspuns sec. Tata mi-a lăsat casa mie. Așa scrie în testament. Tu ai pensia ta…
A izbucnit în plâns:
— Vlad, te rog… Nu vreau nimic de la tine! Doar să mă lași să stau până îmi găsesc ceva…
Dar nu am putut. Am simțit că dacă o las aici, trădez memoria mamei mele. Am sunat-o pe mătușa Ileana și i-am spus totul:
— Nu mai pot! Ori pleacă ea, ori plec eu!
A doua zi, rudele au venit val-vârtej. Unchiul Costel m-a luat deoparte:
— Băiete, nu e frumos ce faci. Femeia asta a avut grijă de tată-tău cât a putut. Nu merită să fie aruncată în stradă.
— Dar nu e mama mea! am urlat eu.
Raluca a încercat să mă liniștească:
— Vlad, gândește-te cum ar fi fost dacă mama ta ar fi fost în locul Mariei…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am dus la Maria și i-am spus răspicat:
— Ai o săptămână să-ți găsești alt loc.
A plecat fără să spună nimic. A doua zi am găsit pe masă cheia de la casă și o scrisoare:
„Vlad,
Îmi pare rău că nu am reușit să-ți fiu mamă. Am încercat să-l fac pe tatăl tău fericit și să nu-ți fiu povară. Îți doresc liniște și putere.”
De atunci, rudele nu-mi mai vorbesc. M-au acuzat că sunt crud, că am aruncat o femeie bolnavă în stradă. M-am trezit singur într-o casă prea mare și prea goală.
În fiecare seară mă uit la poza tatei și mă întreb: Am făcut bine? Sau am fost doar un egoist care nu poate ierta? Ce înseamnă cu adevărat familia? Poate cineva să-mi spună dacă există un răspuns corect?