Între două case: Când lucrurile mele nu-mi mai aparțin – confesiunea unei mame din București

— Ioana, dă-mi și mie blenderul ăla, că la noi s-a stricat! vocea mamei răsună din hol, în timp ce eu încerc să-mi adun gândurile după o zi de muncă. Fetița mea, Mara, se joacă pe covor cu păpușa preferată, iar eu mă uit la ea și mă întreb cât timp va mai rămâne păpușa asta aici, la noi. De când am divorțat de Vlad și m-am mutat înapoi cu mama și tata, totul pare să se destrame în jurul meu – inclusiv lucrurile pe care le credeam doar ale mele.

Nu e prima dată când mama cere ceva. Săptămâna trecută a luat hainele Marăi „pentru verișoara ta, că e mai mică și are nevoie”. Acum două luni, aspiratorul meu a ajuns la sora mea, Irina, „că are copii mici și îi trebuie mai mult decât ție”. Am început să simt că nu mai am nimic al meu. Nici spațiu, nici timp, nici obiecte. Totul e la comun, totul e pentru familie.

— Mamă, dar blenderul ăsta l-am cumpărat din banii mei, pentru mine și Mara… încerc să spun, dar vocea mi se stinge când văd privirea ei dezamăgită.

— Ioana, nu fi egoistă! Noi suntem familie. Ce-i al tău e și al nostru. Așa am fost crescuți.

Mă simt vinovată. Poate chiar sunt egoistă. Dar în același timp simt cum ceva din mine se rupe de fiecare dată când trebuie să renunț la ceva ce-mi aparține. Mă uit la Mara – are doar patru ani și deja a învățat să-și caute jucăriile prin casa bunicilor sau să întrebe „unde e bluza mea cu pisici?”.

Seara, când toată lumea doarme, mă strecor în bucătărie și plâng în tăcere. Îmi amintesc cum era viața înainte de divorț: aveam casa mea mică, dar era a mea. Fiecare cană, fiecare carte avea locul ei. Acum totul e amestecat cu lucrurile altora. Irina vine des cu copiii și pleacă mereu cu ceva: o pătură, o cutie de jucării, niște farfurii. Tata nu zice nimic, dar uneori îl surprind uitându-se la mine cu o tristețe pe care nu o înțeleg.

Într-o duminică dimineață, Irina intră val-vârtej în camera mea:
— Ioana, ai văzut cumva încărcătorul meu? Sau pot să-l iau pe-al tău?

— Irina, te rog… am nevoie de el la serviciu mâine.

— Lasă că ți-l aduc eu înapoi! răspunde ea grăbită și dispare cu încărcătorul.

Nu-l mai văd niciodată. Ca multe alte lucruri care s-au „împrumutat” pe termen nedefinit.

Într-o zi mă hotărăsc să vorbesc deschis cu mama:
— Mamă, simt că nu mai am nimic al meu. Mă doare că tot ce cumpăr sau primesc ajunge mereu la altcineva. Nu pot să am și eu un colț doar pentru mine?

Mama oftează adânc:
— Ioana, tu ai venit aici când ți-a fost greu. Noi te-am primit cu brațele deschise. Nu poți să te comporți ca un musafir în propria familie!

— Nu vreau să fiu musafir… vreau doar să simt că exist și eu aici.

— Exiști! Dar trebuie să înveți să dai, nu doar să primești.

Mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire. Dacă spun „nu”, sunt egoistă. Dacă spun „da”, mă pierd pe mine. Mara începe să observe tensiunea dintre noi. Într-o seară mă întreabă:
— Mami, de ce plângi?

Îi spun că mi-e dor de casa noastră. Ea mă ia de mână și îmi șoptește:
— Și mie mi-e dor…

Încep să caut soluții. Îmi fac curaj și vorbesc cu o colegă de la serviciu despre ce simt. Raluca mă ascultă atent:
— Ioana, ai nevoie de limite. E greu cu familia, dar dacă nu le pui tu, nimeni nu o va face pentru tine.

Mă gândesc mult la asta. Într-o zi îmi iau inima-n dinți și îi spun Irinei:
— Te rog să nu-mi mai iei lucrurile fără să mă întrebi. Am nevoie de ele.

Se supără. Nu-mi vorbește două zile. Mama mă ceartă:
— Ai stricat armonia în casă!

Dar pentru prima dată simt că am făcut ceva pentru mine. Încep să pun etichete pe cutiile Marăi: „NU SE ÎMPRUMUTĂ”. Cumpăr un dulap mic pe care îl încui cu cheia.

Familia reacționează cu ostilitate la început. Tata însă vine într-o seară la mine și îmi spune încet:
— Știu că ți-e greu. Și mie mi-ar fi… Dar poate ai dreptate.

Mara începe să fie mai liniștită. Își găsește jucăriile acolo unde le-a lăsat. Eu reușesc să dorm mai bine noaptea.

Dar relațiile cu mama și Irina rămân tensionate. Mesele de duminică sunt pline de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe sub sprâncene.

Uneori mă întreb dacă merită lupta asta pentru câteva obiecte sau dacă nu cumva pierd ceva mai important: legătura cu familia mea.

Dar apoi mă uit la Mara și știu că trebuie să-i arăt cum arată respectul pentru sine.

Poate că nu există răspunsuri simple când vine vorba de familie și granițe personale. Dar oare câte dintre noi nu ne-am pierdut puțin câte puțin printre așteptările celor dragi? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?