Între Rugăciune și Tăcere: O Mamă în Căutarea Fiului Său

— Vlad, unde ești? De ce nu răspunzi? Am sunat iar și iar, cu mâinile tremurânde, privind la ceasul din bucătărie. Era deja trecut de ora zece seara și Vlad nu ajunsese acasă. În fiecare minut care trecea, simțeam cum inima mi se strânge tot mai tare, ca într-o menghină. Pe masă, ciorba se răcise, iar lumina slabă din sufragerie arunca umbre lungi pe pereți.

Soțul meu, Sorin, stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută. — O să vină, Lidia, e doar un adolescent. Așa sunt ei acum, nu mai țin cont de nimic. Dar vocea lui era stinsă, fără convingere. Știa și el că Vlad nu obișnuia să întârzie fără să anunțe.

Am început să mă plimb prin casă ca o leoaică prinsă în cușcă. Am sunat la prietenii lui Vlad: pe Radu, pe Marius, pe Andreea. Niciunul nu știa nimic. — Poate a rămas fără baterie la telefon, mi-a spus Andreea cu voce joasă. Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă.

Am ieșit pe balcon și am privit strada pustie. Frunzele ude se lipeau de asfalt, iar vântul aducea miros de ploaie și de toamnă târzie. M-am rugat în gând: „Doamne, ai grijă de el! Adu-l acasă!”

— Lidia, hai să sunăm la poliție, a zis Sorin într-un final. Am simțit cum mi se taie picioarele. Să recunosc că nu mai pot face nimic? Să accept că fiul meu ar putea fi în pericol? Am format numărul cu mâna tremurândă.

— Câți ani are băiatul? m-a întrebat o voce rece la telefon.
— Șaptesprezece… Nu a mai făcut niciodată așa ceva!
— Poate e la vreun prieten… Dacă nu apare până dimineață, reveniți cu un apel.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Sorin m-a strâns în brațe, dar între noi era un zid invizibil: neînțelegeri vechi, reproșuri nerostite. — Dacă nu eram atât de dur cu el… poate nu fugea de acasă! a murmurat Sorin.

— Nu e vina ta! am strigat printre lacrimi. Dar nici eu nu credeam ce spun. În ultima vreme ne certasem des cu Vlad: pentru note, pentru prieteni, pentru orele târzii la care venea acasă. Poate că l-am împins prea tare… Poate că nu l-am ascultat destul.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care i-am spus „nu ai voie”, „nu e bine”, „nu mă interesează ce fac ceilalți”. Oare când am uitat să-l ascult? Să-l întreb ce simte?

Am ieșit din nou pe hol și am bătut la ușa vecinei mele, doamna Maria. — Lidia, stai jos! Hai să ne rugăm împreună! mi-a spus ea cu blândețe. Ne-am așezat pe canapea și am început să spunem Tatăl Nostru cu glas tremurat.

În timp ce rosteam rugăciunea, am simțit o liniște ciudată coborând peste mine. Ca și cum cineva mi-ar fi pus o mână pe umăr și mi-ar fi șoptit: „Nu ești singură!”

Orele au trecut greu. La miezul nopții am ieșit din nou pe stradă cu Sorin. Am mers până la parcul unde Vlad obișnuia să se întâlnească cu prietenii. Era pustiu. Doar un câine vagabond ne-a privit cu ochi triști.

— Dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă l-a luat cineva? Dacă… — Lidia! Nu te mai gândi la ce-i mai rău! Dar nu puteam să mă opresc.

La ora două dimineața m-am întors acasă sleită de puteri. M-am așezat pe pat și am privit tavanul alb. În minte îmi veneau imagini cu Vlad mic, alergând prin curte, râzând cu gura până la urechi. Unde s-a dus copilul meu vesel? Cum am ajuns aici?

La ora patru dimineața a sunat telefonul. Era un număr necunoscut.

— Mamă… vocea lui Vlad era stinsă, abia auzită.
— Vlad! Unde ești? Ce s-a întâmplat?
— Sunt bine… Am dormit la Radu… N-am vrut să vă sperii… Am avut nevoie să fiu singur…

Am izbucnit în plâns de ușurare și furie în același timp.

— Cum ai putut să faci asta? Știi cât ne-am îngrijorat?
— Îmi pare rău… Nu știam cum să vă spun că nu mai pot… Că mă simt sufocat…

Sorin a luat telefonul:
— Vlad, vino acasă! Hai să vorbim ca oamenii!

Când Vlad a intrat pe ușă dimineața, avea ochii roșii și fața palidă. Ne-am îmbrățișat toți trei fără cuvinte. Apoi am stat la masă și am vorbit ore întregi: despre școală, despre presiunea pe care o simte, despre frica lui de a nu ne dezamăgi.

Am înțeles atunci cât de greu e să fii părinte și cât de ușor poți pierde legătura cu propriul copil dacă nu-l asculți cu adevărat.

De atunci încerc să fiu altfel: să-l ascult mai mult și să-l judec mai puțin.

Mă întreb uneori: câte mame trăiesc aceeași frică în tăcere? Câte familii se destramă din lipsa unui simplu „hai să vorbim”? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?