„Exclusă de la nunta fiicei mele vitrege: Am fost vreodată cu adevărat parte din familie?”

— Nu cred că ar trebui să vii, Katalin. Nu e momentul potrivit.

Vocea Anei, fiica mea vitregă, răsună în mintea mea ca un ecou dureros, chiar dacă au trecut doar câteva ore de când mi-a spus-o. Stau pe treptele reci ale Casei de Cultură din Pitești, cu rochia mea simplă, albastră, strânsă pe lângă corp, și cu un buchet de flori pe care îl țin strâns în mâini. Oamenii trec pe lângă mine, râd, se îmbrățișează, iar eu mă simt invizibilă.

De când m-am căsătorit cu Mihai, tatăl Anei, am știut că nu va fi ușor. Ana avea doar 12 ani atunci și încă plângea după mama ei, care murise într-un accident de mașină pe drumul spre mare. Am încercat să nu-i iau locul, să nu-i impun nimic. Îi pregăteam micul dejun dimineața, îi lăsam bilețele cu „Succes la teză!” și îi cumpăram ciocolată când avea zile proaste. Dar mereu era o distanță între noi, ca o ușă întredeschisă pe care nu aveam voie să o trec.

— Nu ești mama mea! mi-a strigat într-o seară, când avea 15 ani și venise acasă târziu. Nu ai dreptul să-mi spui ce să fac!

Am rămas nemișcată în hol, cu mâna pe clanță și cu inima bătându-mi nebunește. Mihai a venit după ea și a încercat să o liniștească, dar eu am simțit atunci că nu voi putea niciodată să-i fiu mamă cu adevărat.

Anii au trecut. Ana a crescut, a terminat facultatea la București și s-a mutat la Cluj pentru un job bun. Vorbeam rar la telefon. De fiecare dată când venea acasă de sărbători, aducea cu ea un aer rece, de parcă între noi era mereu iarnă. Mihai încerca să ne apropie:

— Katalin a făcut sarmale special pentru tine! Hai, stai cu noi la masă!

Ana zâmbea forțat și spunea „Mulțumesc”, dar nu se uita niciodată la mine în ochi. M-am obișnuit cu tăcerea ei, cu faptul că eram mereu „soția tatei”, niciodată „mama”.

Când am aflat că se mărită, am plâns de bucurie. M-am gândit că poate acum va vedea cât de mult am ținut la ea. Am început să caut rochii pentru nuntă cu luni înainte și am pus bani deoparte pentru un cadou frumos: un set de bijuterii din aur alb, exact cum îi plăceau ei.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, Mihai a venit acasă abătut.

— Katalin… Ana zice că ar prefera să nu vii la nuntă. Zice că vrea doar familia apropiată.

— Eu nu sunt familie apropiată? am întrebat cu vocea tremurândă.

Mihai a oftat și a dat din umeri.

— Nu știu ce să spun… E decizia ei.

În ziua nunții m-am trezit devreme. Am pregătit cafeaua pentru Mihai și i-am pus costumul pe umeraș. El a plecat devreme la biserică. Eu am rămas acasă, privind la buchetul de flori pe care îl cumpărasem pentru Ana. La prânz nu am mai rezistat și am luat autobuzul spre Casa de Cultură.

Acum stau aici, pe trepte, ascultând muzica veselă care răzbate din sală. Din când în când deschid telefonul și privesc poza cu Ana micuță, cu părul prins în două codițe, râzând la o petrecere de copii. Atunci încă mai speram că voi putea fi parte din viața ei.

O doamnă în vârstă se oprește lângă mine.

— Sunteți bine? mă întreabă blând.

Îi zâmbesc forțat.

— Da… doar aștept pe cineva.

Minciuna mă doare mai tare decât adevărul.

La un moment dat îl văd pe Mihai ieșind din sală. Mă privește cu ochii umezi.

— Katalin… îmi pare rău. Ana nu vrea să te vadă azi. Zice că ar strica atmosfera.

Îmi mușc buza ca să nu plâng.

— Dar eu… eu am crescut-o! Nu meritam măcar să fiu aici?

Mihai dă din cap încet.

— Știu… dar nu pot schimba nimic.

Îmi întind mâna spre el, dar el se retrage ușor. Îl doare și pe el situația asta, dar nu știe cum să mă ajute. Rămân singură pe trepte, cu florile în brațe și cu sufletul gol.

Încep să plâng încet, fără zgomot. Oamenii trec pe lângă mine fără să mă observe. Mă simt ca o fantomă care bântuie viețile altora fără să fie văzută sau auzită.

M-am întrebat mereu dacă dragostea se poate impune sau dacă trebuie să fie oferită și acceptată de ambele părți. Am făcut tot ce am putut pentru Ana: i-am fost alături la examene, i-am pansat genunchii juliți când era mică, i-am cumpărat rochia preferată pentru banchetul de clasa a VIII-a. Dar poate că unele răni nu se vindecă niciodată și unele uși rămân mereu închise.

Seara târziu ajung acasă. Pun florile într-o vază și mă uit la poza noastră de familie de pe perete: Mihai zâmbește larg, Ana e între noi două, iar eu încerc să par fericită. Dar acum știu: eram doar un personaj secundar în povestea lor.

Mâine va fi o nouă zi. Poate voi găsi puterea să merg mai departe sau poate voi rămâne mereu aici, între două lumi care nu se întâlnesc niciodată.

Oare chiar putem aparține unei familii care nu ne vrea? Sau suntem condamnați să fim mereu doar niște umbre pe marginea vieții altora?