Fiica mea poartă Versace, eu port trening de la piață. Sunt oare o mamă rea? Povestea unei mame care a ales să se sacrifice pentru copilul ei, în ciuda prejudecăților și a conflictelor din familie

— Camelia, nu ți-e rușine? Cum poți să-ți lași copilul să umble cu haine de firmă, iar tu să arăți ca vai de tine? Vocea mamei mele răsună încă în mintea mea, chiar dacă au trecut ani de atunci. Eram în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, cu miros de cafea arsă și detergent ieftin. Sofia tocmai ieșise pe ușă, cu geanta Versace pe umăr și pantofi lăcuiți, iar eu rămăsesem în treningul meu vechi, cumpărat de la piață cu douăzeci de lei.

Am simțit cum mă arde privirea mamei. Nu era prima dată când mă judeca. De fapt, aproape că mă obișnuisem cu reproșurile ei: că nu știu să-mi port de grijă, că nu am grijă de mine, că o să râdă lumea de noi. Dar niciodată nu m-a durut mai tare ca atunci când a spus: „Nu ești o mamă bună dacă nu te respecți pe tine.”

M-am uitat la mâinile mele crăpate de la detergent și la unghiile scurte, neîngrijite. M-am întrebat dacă are dreptate. Poate că am greșit undeva. Poate că, în încercarea mea disperată de a-i oferi Sofiei tot ce n-am avut eu, am uitat complet de mine.

Sofia a crescut fără tată. A plecat când ea avea doar trei ani, lăsându-ne cu datorii și cu o promisiune goală că „o să vă fie mai bine fără mine”. De atunci, am muncit orice: vânzătoare la supermarket, menajeră la o familie bogată din Floreasca, chiar și dădacă pentru copiii vecinilor. Tot ce câștigam se ducea pe chirie, facturi și… pe Sofia. Nu-mi părea rău. Îmi doream ca ea să nu simtă niciodată lipsurile pe care le-am simțit eu.

— Mamă, nu contează ce zic ceilalți, mi-a spus Sofia într-o seară, când m-a găsit plângând în baie. Tu ești cea mai bună mamă din lume.

Dar nu era chiar așa simplu. Lumea judecă. Vecinele șușoteau pe scară: „Uite-o pe Camelia, se sacrifică prea mult pentru fată. O răsfață prea tare.” La școală, profesoara de română mi-a spus într-o zi:

— Doamnă Popescu, Sofia e o fată minunată, dar poate ar trebui să-i explicați că viața nu e doar despre haine scumpe.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre haine. Era vorba despre demnitate. Despre a-i oferi copilului tău șansa să fie acceptat într-o lume crudă, unde copiii râd dacă ai adidași fără etichetă sau geantă fără logo.

Mama însă nu înțelegea asta.

— Pe vremea mea, mergeam la școală cu pantofi rupți și eram fericiți! Ce-i cu toată nebunia asta cu Versace și Gucci? De ce nu-i cumperi ceva normal?

— Pentru că nu vreau să treacă prin ce am trecut eu! am izbucnit într-o zi, cu lacrimi în ochi. Nu vreau să fie umilită!

— Și tu? Tu unde ești în toată povestea asta?

Asta era întrebarea care mă bântuia noaptea. Unde eram eu? Cine eram eu? Eram doar mama Sofiei sau mai eram și Camelia?

Într-o zi, după ce Sofia a venit acasă plângând pentru că o colegă i-a spus că „nu se potrivește” cu hainele scumpe dacă mama ei arată ca o menajeră, am simțit că lumea se prăbușește peste mine.

— Mamă, te rog… Poți să-ți iei și tu ceva frumos? Mâine avem serbare și… poate vin și părinții colegilor.

Am simțit un nod în gât. Am mers la piață și am cumpărat o bluză nouă, simplă, dar curată. La serbare am stat în spate, încercând să nu atrag atenția. Dar am văzut privirile celorlalți părinți: unele pline de compasiune, altele de dispreț.

După serbare, mama m-a sunat:

— Ai văzut? Dacă te-ai fi îngrijit mai mult, poate n-ar mai fi suferit nici Sofia.

Am izbucnit:

— Mamă! Nu vezi că tot ce fac e pentru ea? Nu vezi cât mă doare fiecare privire aruncată spre noi?

A urmat o tăcere grea.

— Poate că ai dreptate… Dar nu uita de tine.

Relația noastră s-a răcit după aceea. Mama venea tot mai rar pe la noi. Sofia a crescut și a început să-și câștige singură banii din modeling. A început să-mi cumpere ea haine frumoase.

— Mamă, uite! Ți-am luat o rochie superbă!

Dar eu tot în trening mă simțeam cel mai bine. Era ca o armură care mă proteja de lume.

Într-o zi, Sofia m-a întrebat:

— Mamă, tu ești fericită?

Am zâmbit trist:

— Sunt fericită când te văd pe tine fericită.

Dar adevărul era că nu știam dacă sunt fericită sau doar obosită. Poate că am greșit undeva pe drum. Poate că am uitat să mă iubesc pe mine însămi.

Acum stau în bucătăria aceea mică și mă întreb: Oare sacrificiul meu a fost prea mare? Oare am făcut bine? Sunt o mamă rea pentru că m-am pus mereu pe ultimul loc?

Voi ce credeți? E greșit să te sacrifici complet pentru copilul tău sau există o cale de mijloc între dragostea necondiționată și grija față de tine însuți?