Banii casei nu mai sunt ai mei: Cum am ajuns să lupt pentru demnitatea mea într-o familie care nu mă ascultă

— Ioana, nu mai insista, am hotărât deja! Banii casei îi ține tata de acum înainte. E mai sigur așa, a zis Radu, cu vocea lui tăioasă, fără să mă privească în ochi. Stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încrucișate pe piept, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. În spatele lui, pe perete, ceasul ticăia apăsat, ca și cum ar fi numărat secundele până la următoarea umilință.

Nu știu când am pierdut controlul. Poate atunci când am acceptat prima dată să nu mă bage în seamă la deciziile importante. Poate când am început să cred că „așa e la noi în familie” și că trebuie să mă adaptez. Dar acum, când banii casei — banii noștri — nu mai erau ai mei, ci ai socrului meu, domnul Gheorghe, simțeam că nu mai am niciun drept. Mă uitam la Radu și nu-l mai recunoșteam. Omul cu care am visat să-mi întemeiez o familie era acum un străin care îmi lua orice urmă de demnitate.

— Dar de ce? Ce s-a întâmplat cu noi? De ce nu putem decide împreună? am întrebat încet, cu vocea tremurândă.

— Ioana, tata știe mai bine cum se gestionează banii. Tu… tu cheltui prea mult pe prostii. Și oricum, e casa lui până la urmă. Noi doar stăm aici.

M-am simțit mică, invizibilă. Nu era prima dată când mi se spunea că nu știu să gestionez banii. Dar niciodată nu fusese atât de clar că nu mai am niciun cuvânt de spus. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile de fetița noastră, Mara, care se juca pe covor cu păpușa ei preferată.

În zilele care au urmat, totul s-a schimbat. Domnul Gheorghe venea aproape zilnic cu plicul cu bani și făcea socotelile în fața mea, ca și cum aș fi fost o străină care trebuie supravegheată. Îmi dădea bani „de mâncare” și „pentru copil”, dar niciodată nu-mi lăsa nimic în plus. Dacă aveam nevoie de ceva pentru mine — o cremă, o carte, o ieșire la cafea cu prietenele — trebuia să cer voie. Și de fiecare dată primeam același răspuns:

— Nu-i nevoie de prostii din astea. Ai tot ce-ți trebuie.

Într-o zi, am încercat să-i explic Mariei, sora mea mai mică, prin telefon:

— Maria, nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu. Nu pot să cumpăr nimic fără să cer voie. Nu pot să iau o decizie fără să mă întrebe dacă „știe tata”.

— Ioana, dar tu ești mama copilului tău! Ești soția lui Radu! Cum să accepți așa ceva?

— Nu știu… Mi-e frică să nu stric totul. Mi-e frică să nu-l pierd pe Radu… sau pe Mara.

Maria a oftat adânc.

— Dar pe tine te-ai pierdut deja?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine pentru liniștea familiei: când am lăsat serviciul ca să stau acasă cu Mara; când am acceptat ca mama lui Radu să vină zilnic peste noi și să-mi spună cum să gătesc sau cum să-mi cresc copilul; când am tăcut atunci când socrul meu a decis că trebuie să ne mutăm la el „ca să fie mai bine pentru toți”.

Într-o sâmbătă dimineață, Mara a venit la mine cu ochii mari și triști:

— Mami, de ce plângi mereu?

Am înghețat. Copilul meu vedea tot ce încercam eu să ascund. Am luat-o în brațe și i-am promis că o să fiu mai puternică pentru ea.

În acea zi, am decis că trebuie să vorbesc deschis cu Radu. Seara, după ce Mara a adormit, m-am așezat lângă el pe canapea.

— Radu, nu mai pot trăi așa. Nu sunt o copilă care trebuie supravegheată. Sunt soția ta și mama copilului tău. Vreau să avem grijă împreună de banii noștri și de viitorul nostru.

Radu s-a uitat la mine lung.

— Ioana… Tata doar vrea binele nostru. Știi cât de greu e cu banii…

— Știu! Dar vreau să fiu parte din deciziile astea! Vreau să simt că sunt respectată!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— O să vorbesc cu tata… dar nu promit nimic.

Zilele au trecut fără nicio schimbare. Domnul Gheorghe era tot acolo, cu privirea lui rece și autoritară. Într-o seară, după ce i-am cerut bani pentru o pereche nouă de pantofi pentru Mara — pantofii vechi îi rămăseseră mici — mi-a spus răspicat:

— Nu-i nevoie! Îi iau eu ceva ieftin de la piață.

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am mers în camera mea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul și am plecat la Maria.

— Nu mai pot trăi așa! Nu vreau ca Mara să creadă că e normal ca mama ei să fie tratată ca o slugă!

Maria m-a primit cu brațele deschise.

— O să fie greu, Ioana. Dar meriți mai mult decât atât.

Au trecut două luni de atunci. Radu m-a sunat de câteva ori, încercând să mă convingă să mă întorc. Domnul Gheorghe mi-a trimis vorbă prin rude că „nu se cade” ce fac eu și că „familia trebuie să stea împreună”. Dar eu știu că nu mă mai pot întoarce la viața aceea.

Încerc acum să-mi găsesc un serviciu și să-mi reconstruiesc viața alături de Mara. E greu, dar pentru prima dată după mult timp simt că respir din nou.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi acceptăm prea mult de dragul „familiei”? Poate e timpul să spunem împreună „ajunge”.