Când o joacă de copii rupe prietenii de-o viață: Povestea unei mame între vină și neputință

— Nu vreau să mă mai joc cu Vlad! a țipat Andreea, fiica mea, cu lacrimi în ochi, în mijlocul sufrageriei pline de jucării împrăștiate. Irina, prietena mea din copilărie, a tresărit și ea, la fel ca mine. Vlad, băiatul ei, stătea cu capul plecat, strângând în mână mașinuța roșie pe care tocmai i-o luase Andreei.

— Vlad, dă-i mașinuța înapoi! i-a spus Irina pe un ton aspru, încercând să-și stăpânească furia. Dar Vlad nu s-a mișcat. Am simțit cum tensiunea crește între noi, ca un fir subțire care se poate rupe oricând.

— Lasă, Irina, nu e mare lucru, am încercat eu să detensionez situația. Sunt doar copii…

— Nu e doar despre jucărie, Ana! a izbucnit ea. E mereu la fel! Andreea nu vrea să împartă nimic cu Vlad. Și tu mereu îi iei apărarea!

M-am simțit atacată pe nedrept. Am vrut să-i spun că exagerează, dar m-am abținut. În schimb, soțul meu, Radu, care până atunci stătuse tăcut la masă cu telefonul în mână, a intervenit:

— Poate că Vlad ar trebui să învețe să ceară frumos înainte să ia ceva ce nu-i aparține.

Irina s-a ridicat brusc. — Asta insinuezi? Că nu l-am educat bine? Că e prost-crescut?

— Nu am spus asta… a încercat Radu să dreagă situația, dar era prea târziu. Irina era deja rănită. Am văzut în ochii ei furie și dezamăgire.

— Hai, Vlad, mergem acasă! a spus ea scurt. Vlad a început să plângă și el, iar Andreea s-a ascuns după mine.

Ușa s-a trântit în urma lor și liniștea grea care a urmat mi-a apăsat pieptul. M-am uitat la Radu cu reproș.

— De ce ai spus asta?

— Ana, nu mai suporta cum tot timpul îl scuzăm pe Vlad. Și Irina se poartă de parcă doar copilul ei contează.

Nu am mai zis nimic. În acea seară nu am putut dormi. M-am gândit la toate momentele frumoase petrecute cu Irina: cum ne jucam când eram mici pe strada noastră din Pitești, cum ne-am susținut la examene și la primele iubiri, cum am plâns una pe umărul celeilalte când ne-au murit bunicii. Acum totul părea atât de departe.

A doua zi am încercat să o sun pe Irina. Nu mi-a răspuns. I-am trimis un mesaj lung în care mi-am cerut scuze pentru tot ce s-a întâmplat și am rugat-o să vorbim. Nimic. Zilele au trecut și tăcerea ei a devenit tot mai apăsătoare.

Andreea mă întreba zilnic: — Mami, când mai vine Vlad la noi?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șase ani că uneori adulții se supără mai tare decât copiii și nu știu să se împace?

La grădiniță, educatoarea mi-a spus că Andreea e mai retrasă și nu se mai joacă cu ceilalți copii ca înainte. Am simțit un nod în gât. Oare cât de mult rău am făcut fără să vreau?

Într-o după-amiază ploioasă, am văzut-o pe Irina la supermarket. Era cu Vlad și părea grăbită. Am alergat după ea printre rafturi.

— Irina, te rog… Putem vorbi?

S-a oprit și m-a privit rece.

— Ce rost are? Tot timpul ai impresia că Andreea e perfectă și că Vlad e vinovat pentru orice.

— Nu e adevărat! Am încercat doar să evit certurile între copii…

— Nu e vorba doar despre copii! E despre noi două! Mereu ai avut nevoie să fii tu cea care împacă pe toată lumea, dar niciodată nu vezi când greșești!

M-au durut cuvintele ei ca niște ace. Am vrut să-i spun cât de mult îmi lipsește prietenia noastră, dar nu am reușit decât să bâigui un „Îmi pare rău”.

A plecat fără să se uite înapoi.

Seara aceea am plâns ca un copil. Radu m-a luat în brațe și mi-a spus că poate timpul va vindeca totul. Dar eu știam că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Au trecut luni de atunci. Andreea s-a obișnuit fără Vlad, dar încă îl pomenește uneori. Eu încă mă uit la telefon sperând să primesc un mesaj de la Irina. Prietenia noastră s-a frânt dintr-o joacă de copii și câteva cuvinte spuse la nervi.

Mă întreb adesea: oare cât de ușor putem distruge ceea ce iubim cel mai mult? Și dacă noi, adulții, nu știm să iertăm și să ne împăcăm, ce exemplu le dăm copiilor noștri?