Când ușa casei mele a devenit poarta spre drama altora: Povestea unei chiriașe din București

— Deschide, te rog! Nu avem unde să mergem!
Bătaia în ușă era atât de insistentă încât am simțit cum inima mi se urcă în gât. Era deja trecut de ora zece seara, iar blocul din Drumul Taberei era scufundat în liniște. Am tras aer adânc și m-am apropiat de vizor, cu mâinile tremurânde. Pe palier stăteau o femeie cu ochii roșii de plâns, un bărbat cu o sacoșă ruptă și doi copii care se țineau strâns de fusta mamei.
— Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă.
— Suntem familia Ionescu. Ne-a spus cineva că aici se poate sta cu chirie. Vă rugăm, măcar pentru o noapte! Copiii nu au unde dormi…

Am simțit un val de milă, dar și o teamă paralizantă. Nu-i cunoșteam, nu aveam nicio garanție că nu e vreo înșelătorie. În București, poveștile despre spargeri și escrocherii circulau mai repede decât metroul la oră de vârf. Dar privirea fetiței, care nu avea mai mult de șase ani, m-a făcut să ezit.

— Îmi pare rău, nu pot să vă las să intrați. Nu vă cunosc și nu pot risca… am spus, încercând să par hotărâtă.

Femeia a început să plângă mai tare. Bărbatul s-a uitat la mine cu disperare:
— Doamnă, vă jur pe ce am mai scump că nu vrem decât un acoperiș pentru copii. Am fost dați afară azi din chirie, n-am apucat să găsim altceva…

Am închis ușa încet, cu inima frântă. M-am așezat pe canapea și am început să mă gândesc la toate variantele: dacă îi las înăuntru și pățesc ceva? Dacă îi refuz și copiii chiar dorm pe stradă? Am sunat-o pe mama:

— Mamă, ce să fac? Sunt niște oameni la ușă care cer să-i las în apartament… Par amărâți, dar mi-e frică.
— Să nu deschizi! Nu știi cine sunt! Suni la poliție dacă insistă!

Am oftat. Mama avea dreptate, dar simțeam că trădez ceva uman din mine dacă îi ignor. Am deschis ușa cât să le spun că nu pot ajuta, dar le-am dat o sticlă cu apă și niște biscuiți pentru copii.

— Îmi pare rău… Nu pot mai mult.

Femeia m-a privit cu ochii goi:
— Știți cum e să nu ai unde dormi? Să-ți vezi copiii tremurând?

Am închis ușa din nou, dar vorbele ei mi-au rămas în minte ca un ecou dureros. Toată noaptea am stat cu urechea ciulită la orice zgomot de pe palier. Dimineața, când am ieșit la muncă, nu mai era nimeni acolo. Pe jos rămăsese doar o jucărie stricată.

La birou nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a văzut abătută:
— Ce-ai pățit?
I-am povestit totul, iar ea a dat din cap:
— Ai făcut bine că n-ai deschis. Știi câte cazuri sunt cu oameni care profită de bunătatea altora? Dar… e trist. Și eu aș fi simțit la fel.

Seara, când am ajuns acasă, am găsit un bilet lipit pe ușă: „Mulțumim pentru apă și biscuiți. Ne pare rău că v-am speriat.”

Am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată că nu am putut face mai mult, dar și ușurată că nu s-a întâmplat nimic rău. În zilele următoare am început să mă uit altfel la oamenii fără adăpost sau la familiile care cer ajutor pe stradă. M-am întrebat mereu: unde e limita între a fi bun și a fi naiv? Cum poți ajuta fără să te pui în pericol?

La următoarea ședință de bloc s-a discutat despre „străinii care bat la uși”. Vecina de la trei, doamna Popescu, a spus:
— Eu i-am văzut și pe palierul meu! Nu trebuie să deschidem nimănui!
Dar domnul Radu de la patru a oftat:
— Și dacă chiar au nevoie? Dacă mâine suntem noi în locul lor?

Discuția s-a încins. Unii spuneau că trebuie să fim solidari, alții că trebuie să ne protejăm casele și familiile.

În fiecare seară când pun cheia în ușă, mă gândesc la acea familie și la cât de subțire e linia dintre siguranță și disperare. Poate că într-o zi voi avea curajul să fac mai mult sau poate voi găsi o cale de mijloc — să ajut fără să risc totul.

Mă întreb: oare câți dintre noi ar fi deschis ușa? Unde tragem linia între frică și compasiune? Poate răspunsul îl găsim împreună.