În umbra soacrei: Viața mea între patru pereți într-un apartament din București

— Irina, iar ai lăsat farfuria pe masă! Nu ți-am spus de atâtea ori că nu suport dezordinea? Glasul Vioricăi răsună ca un ciocan în liniștea dimineții. Mă opresc din spălatul pe dinți și simt cum mi se strânge stomacul. Radu, soțul meu, se preface că nu aude, butonând telefonul la masa din bucătărie. Mă uit la reflexia mea în oglindă și mă întreb când am ajuns să mă tem să intru în propria bucătărie.

Locuim toți trei într-un apartament cu două camere, într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Când m-am mutat aici, credeam că va fi temporar, doar până strângem bani pentru ceva al nostru. Au trecut trei ani. Trei ani în care am învățat să calc pe vârfuri, să respir încet și să-mi ascund lacrimile în baie.

Viorica e genul de femeie care nu acceptă jumătăți de măsură. Totul trebuie făcut după regulile ei: cum se spală vasele, cum se așază hainele pe sârmă, ce mâncăm la cină. La început am încercat să-i fac pe plac. Îmi spuneam că e normal, că așa sunt soacrele, că trebuie să am răbdare. Dar răbdarea mea s-a subțiat ca un fir de ață ros de timp.

— Radu, spune-i și tu ceva! îi șoptesc într-o seară, când Viorica începe iar să critice felul în care am aranjat masa.
— Lasă, Irina, nu te mai consuma. Știi cum e mama… Nu te mai certa cu ea, că nu are rost.

Radu fuge de conflicte ca dracul de tămâie. Îl iubesc, dar uneori simt că sunt singură împotriva unui zid. Viorica nu ratează nicio ocazie să-mi amintească faptul că apartamentul e al ei, că Radu e fiul ei și că eu sunt doar o „venetică”.

Într-o duminică, când încercam să gătesc ceva special pentru aniversarea noastră de căsătorie, Viorica a intrat val-vârtej în bucătărie.
— Ce faci acolo? Nu vezi că ai pus prea mult ulei? Așa ceva nu se mănâncă la noi în casă!
Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. De ce nu pot să spun nimic? De ce mă simt atât de mică?

Seara, când Radu a venit lângă mine, am încercat să-i explic cât de greu îmi e.
— Irina, știu că nu e ușor. Dar mama nu se va schimba niciodată. E mai bine să te obișnuiești cu ea decât să te tot superi.
— Dar eu? Eu când o să contez?
Radu a tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Au urmat luni în care am încercat să mă adaptez. Am mers la serviciu cu ochii umflați de plâns, am zâmbit fals la mesele de familie și am ascuns adevărul de prietenele mele. Mi-era rușine să recunosc cât de neputincioasă mă simt.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Viorica — pentru că am uitat să cumpăr pâine — am cedat. Am început să țip la ea:
— Nu mai pot! Nu mai suport! Nu sunt servitoarea nimănui!
Viorica s-a uitat la mine ca la o nebună.
— Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!
Radu a venit între noi, încercând să ne calmeze. Dar eu deja luasem o hotărâre.

Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe jos ore întregi prin cartier, încercând să-mi adun gândurile. M-am oprit într-un parc și am sunat-o pe mama.
— Mamă, nu mai pot… Simt că mă sufoc aici.
Mama m-a ascultat fără să mă judece. Mi-a spus doar atât:
— Irina, nimeni nu are dreptul să-ți calce sufletul în picioare. Nici măcar familia.

A doua zi m-am întors acasă cu inima grea. Radu era îngrijorat, dar nu știa ce să spună. Viorica m-a ignorat toată ziua. Am început să caut chirii pe internet, dar salariul meu abia îmi ajunge pentru cheltuielile lunare.

Într-o seară, după ce Viorica a adormit, i-am spus lui Radu:
— Eu nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție împreună, ori plec singură.
Radu s-a uitat la mine lung.
— Irina… Nu vreau să te pierd. Dar nu pot s-o las pe mama singură.
— Și eu? Eu unde sunt în ecuația asta?

Am început să merg la terapie. Acolo am învățat că nu e vina mea că Viorica e așa cum e. Că am dreptul la spațiul meu, la liniștea mea. Am început să pun limite mici: mi-am făcut colțul meu de citit în sufragerie; am refuzat să mai gătesc când eram obosită; am spus „nu” atunci când simțeam că nu mai pot.

Viorica a reacționat urât la început. M-a acuzat că sunt nerecunoscătoare, că îl întorc pe Radu împotriva ei. Dar încet-încet am început să simt o putere nouă în mine. Nu era ușor — fiecare zi era o luptă — dar măcar nu mai eram invizibilă.

Acum încă locuim împreună. Nu știu cât va mai dura până vom putea avea casa noastră. Dar știu sigur că nu mai sunt fata speriată care accepta orice doar ca să fie pace.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc ca mine, în umbra unei soacre sau a unei familii care le sufocă? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă ai trecut prin ceva asemănător sau ai un sfat pentru mine, scrie-mi — poate împreună găsim puterea de a schimba ceva.