„Tu ai adus necazul în casa noastră!” – Povestea unei fiice care a încercat să-și regăsească locul într-o familie românească sfâșiată de vinovăție și tăcere

„Tu ai adus necazul în casa noastră!” – cuvintele mamei mele au răsunat ca un tunet într-o seară rece de octombrie, când ploaia lovea geamurile apartamentului nostru din Bacău. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi găsesc curajul să-i spun că am picat din nou la matematică. Dar înainte să apuc să deschid gura, mama a izbucnit: „Nu mai pot, Ilinca! De când ai venit tu pe lume, parcă totul merge pe dos. Tatăl tău a plecat, eu nu mai am liniște, iar tu… tu parcă nici nu vrei să înțelegi cât de greu îmi e!”

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima mi se strânge. Aveam doar șaisprezece ani, dar simțeam povara unei vieți întregi pe umeri. Tata plecase de acasă când aveam zece ani, iar mama nu și-a revenit niciodată. De atunci, orice greșeală a mea era un motiv în plus pentru ea să-mi arunce în față că sunt sursa tuturor necazurilor.

În acea seară, am fugit în camera mea și am tras pătura peste cap. Am plâns până am adormit, cu gândul că poate, dacă n-aș fi existat, mama ar fi fost fericită. Poate tata n-ar fi plecat. Poate nu s-ar fi certat atât de des din cauza banilor sau a notelor mele proaste.

A doua zi la școală, colega mea, Raluca, m-a întrebat ce s-a întâmplat. „Nimic”, am mințit eu, dar ochii mei trădau totul. Raluca era singura care știa cât de greu îmi era acasă. „Ilinca, nu e vina ta că părinții tăi nu se înțeleg”, mi-a spus ea într-o pauză, dar cuvintele ei nu reușeau să-mi șteargă sentimentul de vinovăție.

Serile acasă erau tot mai apăsătoare. Mama venea obosită de la fabrica de confecții, arunca geanta pe canapea și mă întreba sec: „Ai făcut temele? Ai spălat vasele?” Orice răspuns primea era urmat de un oftat sau o privire rece. Uneori, o auzeam noaptea plângând în baie. Alteori, vorbea la telefon cu sora ei, mătușa Lidia: „Nu știu ce să mai fac cu fata asta. Parcă nu-i a mea…”

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite ca să o surprind, mama a intrat în bucătărie și a început să strige: „De ce faci mizerie? Nu vezi că nu avem bani să aruncăm pe făină și ouă? Tu nu gândești deloc!” Am lăsat totul baltă și am ieșit din casă fără să spun un cuvânt.

Am mers ore întregi prin oraș, fără țintă. M-am oprit pe malul Bistriței și m-am uitat la apă. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa: o luptă continuă pentru atenția și dragostea unei mame care nu mă vede decât ca pe o povară.

Într-o zi, la școală, diriginta mea, doamna Popescu, m-a chemat după ore. „Ilinca, te văd mereu tristă. Vrei să vorbim?” Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul: cum mama mă acuză pentru tot ce merge prost, cum tata nu mai dă niciun semn de viață, cum mă simt invizibilă și vinovată pentru nefericirea lor.

Doamna Popescu m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus: „Nu ești responsabilă pentru alegerile părinților tăi. Ești doar un copil care are nevoie de iubire.” Mi-a recomandat să merg la consilierul școlii. La început am refuzat – mi se părea rușinos să recunosc că am nevoie de ajutor – dar până la urmă am acceptat.

La consilier am început să vorbesc despre fricile mele: că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru mama, că nu voi reuși la liceu, că voi rămâne singură toată viața. Consilierul m-a ajutat să văd că nu eu sunt cauza nefericirii mamei mele și că am dreptul să trăiesc fără această povară.

Între timp, relația cu mama devenea tot mai tensionată. Într-o seară, după ce am luat un 7 la română – cea mai bună notă a mea din semestru –, i-am arătat carnetul cu speranța că mă va lăuda. În schimb, a spus doar: „Dacă ai fi muncit mai mult, poate luai 10.” Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi.

Am început să lipsesc tot mai mult de acasă. Mergeam la Raluca sau stăteam ore întregi în bibliotecă doar ca să evit atmosfera apăsătoare din apartamentul nostru mic. Mama părea că nici nu observă absențele mele.

Într-o zi, tata m-a sunat după aproape doi ani de tăcere. Vocea lui era stinsă: „Ilinca, știu că n-am fost un tată bun… Dar vreau să știi că te iubesc.” Am plâns la telefon și i-am spus cât de dor mi-e de el. Mi-a promis că va veni să mă vadă.

Când i-am spus mamei despre telefonul lui tata, a început să țipe: „Vezi? Din cauza ta a plecat! Dacă nu erai tu cu problemele tale… poate rămânea!” Am fugit din nou din casă și m-am dus la mătușa Lidia. Ea m-a primit cu brațele deschise și mi-a spus: „Nu ești tu vinovată pentru nimic. Sora mea are nevoie de ajutor și nu știe cum să-l ceară.”

Cu timpul am început să-mi dau seama că mama era prizoniera propriilor ei frustrări și neîmpliniri. Poate că vedea în mine propriile ei eșecuri sau poate îi era teamă că va rămâne singură dacă eu voi pleca într-o zi.

Am terminat liceul cu greu și am intrat la facultate în Iași. Când am plecat de acasă, mama nu mi-a spus nimic. Nici măcar „drum bun”. Doar m-a privit rece și a închis ușa după mine.

Anii au trecut și am încercat să-mi construiesc o viață nouă. Am avut relații eșuate, prietenii pierdute și multe momente în care m-am întrebat dacă voi putea vreodată să scap de vocea mamei din capul meu: „Tu ai adus necazul în casa noastră!”

Acum am douăzeci și cinci de ani și încă lupt cu demonii trecutului. Încerc să-mi iert mama pentru tot ce mi-a spus și să mă iert pe mine pentru că am crezut-o atâta timp.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu vinovății care nici măcar nu ne aparțin? Oare cât timp ne trebuie ca să ne dăm seama că merităm iubire chiar dacă părinții noștri n-au știut cum să ne-o ofere?