Fiul meu m-a dus la nunta lui cu Uberul, iar soacra lui cu limuzina mea. Ce am făcut a schimbat totul…

— Mamă, te rog, nu face o scenă acum! Vlad își trecea mâna prin păr, încercând să-și ascundă nervozitatea. Mă uitam la el, fiul meu, bărbatul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. În ziua nunții lui, mă simțeam ca un bagaj uitat pe peronul unei gări pustii.

— Vlad, nu înțeleg de ce nu pot merge cu tine la biserică. De ce trebuie să vină Uberul după mine? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

— E mai simplu așa, mamă. Limuzina e pentru Mirela și mama ei. Tu… tu vii după, să nu fie aglomerație. Așa e mai bine pentru toată lumea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mirela, viitoarea mea noră, era mereu prioritară. Mama ei, doamna Stanciu, o femeie elegantă și rece, fusese tratată ca o regină încă de la logodnă. Eu? Eu eram mama care gătea sarmale și făcea curat după toți.

Am ieșit din apartamentul nostru mic din cartierul Titan cu ochii în lacrimi. Uberul mă aștepta jos. Șoferul, un tânăr cu tatuaje pe brațe, mi-a zâmbit politicos.

— Bună ziua! La biserica Sfântul Anton?

— Da… vă rog…

Pe drum, am privit pe geam cum lumea se pregătea de sărbătoare. În minte mi se derula copilăria lui Vlad: primele lui zile de școală, serbările la care eram mereu prezentă, serile când îi citeam povești. Acum eram doar o invitată de mâna a doua la propria lui nuntă.

Când am ajuns la biserică, limuzina mea era parcată chiar în față. Din ea coborau Mirela și mama ei, râzând zgomotos. Vlad le-a întâmpinat cu flori și le-a condus în biserică. Eu am rămas câteva secunde lângă Uber, simțind cum mă sufoc de rușine.

În biserică, locul meu era undeva în spate. Doamna Stanciu stătea în față, lângă preot. Toți invitații șușoteau: „Uite-o pe mama Mirelei! Ce elegantă e!” Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva.

După slujbă, la restaurant, am încercat să mă bucur pentru Vlad. Dar fiecare gest al Mirelei și al mamei ei era o umilință pentru mine: „Doamna Stanciu, poftiți la masă!”, „Doamna Stanciu, vă aducem ceva special?” Eu primeam doar priviri grăbite și zâmbete false.

La un moment dat, Vlad a venit la masa mea.

— Mamă, te rog să nu faci vreo scenă. E ziua mea cea mare.

— Vlad… eu sunt mama ta! Nu meritam și eu un pic de respect?

— Nu e momentul acum…

Atunci am simțit că nu mai pot. M-am ridicat de la masă și am mers direct la microfonul orchestrei.

— Bună seara tuturor! Sunt mama lui Vlad. Vreau doar să spun că sunt mândră de fiul meu… dar azi am înțeles că uneori familia nu înseamnă doar sânge sau sacrificii. Azi am fost invitată la propria nuntă ca o străină. Poate că așa trebuie să fie… Poate că trebuie să învăț să mă iubesc și eu mai mult.

Sala a amuțit. Vlad s-a ridicat brusc.

— Mamă! Ce faci?

— Ce trebuia să fac demult: să spun adevărul.

Am ieșit din sală cu capul sus. Afară ploua mărunt. Am sunat un taxi și m-am întors acasă singură. În acea seară, pentru prima dată după mulți ani, am plâns fără rușine.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat de zeci de ori. Nu i-am răspuns. Aveam nevoie să mă regăsesc. Seara târziu mi-a trimis un mesaj: „Mamă, îmi pare rău… Am greșit.”

Nu i-am răspuns încă. Poate că uneori trebuie să ne alegem demnitatea înaintea iubirii necondiționate.

Mă întreb: câte mame din România au trecut prin asta? Câte au tăcut? Câte au avut curajul să spună „ajunge”? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?