Tata și-a găsit fericirea în altă parte, iar mama s-a pierdut în întuneric: Povestea unei copilării sfâșiate între vină și tăcere

— Nu mai plânge, Ilinca, nu mai plânge, te rog! vocea tatălui meu răsuna spart în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mama stătea pe scaun, cu ochii pierduți în gol, mâinile tremurând pe marginea halatului subțire. Era iarnă, 1997, iar eu aveam doar 11 ani. M-am ascuns după ușa de la cămară, cu inima bătându-mi nebunește. Nu înțelegeam de ce tata ridica vocea, de ce mama nu răspundea niciodată. În orașul nostru mic din Moldova, lumea nu vorbea despre depresie. Spunea doar că „mama ta e mai sensibilă”.

În fiecare dimineață, tata ieșea din casă înainte să se lumineze de ziuă. Îl auzeam cum trântește ușa și cum motorul Daciei lui pornește greu. Într-o zi, a venit acasă cu o mașină nouă, un Renault roșu. Am alergat afară să-l văd, dar mama nici măcar nu s-a ridicat de pe canapea. S-a uitat la mine cu ochii goi și a spus doar: „Nu contează.” Atunci am simțit pentru prima dată că ceva se rupe între noi.

Seara, când tata venea acasă, încerca să facă glume. Îmi aducea ciocolată sau reviste cu benzi desenate. Dar mama nu râdea niciodată. Stătea pe canapea, cu pătura trasă până la bărbie, privind la televizor fără să vadă nimic. Uneori, o auzeam plângând încet noaptea. Alteori, nu scotea niciun sunet zile întregi.

Într-o duminică, am auzit-o pe bunica spunându-i mamei: „Nu mai fi slabă! Toate femeile trec prin greutăți. Ridică-te și fă ceva!” Mama a oftat și a tras pătura mai tare peste ea. Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Eu am rămas pe hol, cu o păpușă stricată în mână, simțindu-mă vinovat că nu pot face nimic.

Apoi au început certurile adevărate. Tata venea tot mai târziu acasă. Într-o seară, am auzit-o pe mama spunând printre lacrimi: „Ai găsit pe altcineva?” Tata n-a răspuns. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Du-te la culcare, Ilinca.” Am urcat scările cu genunchii moi și am tras ușa după mine, dar am rămas să ascult. Vocea mamei era spartă de suspine: „Nu mă mai iubești… Nu mă mai vezi…”

După câteva luni, tata a plecat de tot. A venit într-o sâmbătă dimineață să-și ia hainele și câteva cărți. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Te iubesc mult, Ilinca. O să vin să te văd.” Mama nu a ieșit din dormitor. După ce tata a plecat, am găsit-o plângând în pernă. Am încercat să o îmbrățișez, dar m-a împins ușor: „Du-te la joacă…”

Au urmat luni lungi de tăcere. Mama nu mai gătea, nu mai spăla hainele, nu mai vorbea cu nimeni. Eu mergeam la școală cu hainele mototolite și părul nepieptănat. Colegii râdeau de mine; doamna învățătoare m-a întrebat dacă e totul bine acasă. Am mințit că da.

Într-o zi, am găsit-o pe mama stând pe marginea patului cu o sticlă de pastile în mână. M-am speriat atât de tare încât am fugit la vecina noastră, doamna Stela. Ea a venit imediat și a stat cu noi toată noaptea. După aceea, mama a început să meargă la biserică cu doamna Stela. Nu vorbea despre ce simțea; doar se ruga mult și plângea în taină.

Tata venea uneori să mă vadă. Mă lua la plimbare cu mașina lui nouă și îmi cumpăra înghețată. Îmi povestea despre noul lui serviciu și despre „prietena” lui, o femeie pe nume Camelia. Îl priveam cum râde și cum gesticulează; părea fericit. Dar când mă aducea acasă și vedea casa întunecată și pe mama stând pe canapea ca o umbră, se întrista brusc.

Într-o zi, l-am întrebat direct: „Tati, de ce ai plecat?” S-a uitat lung la mine și mi-a spus: „Uneori oamenii nu mai pot trăi împreună… Dar asta nu e vina ta.” Am vrut să-l cred, dar nu puteam.

Anii au trecut greu. Mama s-a ridicat încet din întuneric abia când am intrat la liceu. A început să lucreze la o croitorie din oraș și să zâmbească din nou din când în când. Dar ochii ei au rămas triști pentru totdeauna.

Acum sunt adult și încă mă întreb: a fost vina tatălui meu că mama s-a pierdut? Sau vina mamei că nu a putut lupta? Sau poate vina unei societăți care ne-a învățat să tăcem și să ne fie rușine? Poate că niciodată n-o să aflu răspunsul.

Voi ce credeți? Cine poartă vina atunci când o familie se destramă și cine ar trebui să ceară ajutor? Poate fi vreodată vindecată o rană care nu se vede?