Soțul meu m-a părăsit după 30 de ani: Am rămas cu o casă goală, tristețe și singurătate

— Plec. Plec cu Irina în Italia. Mâine dimineață.

Am simțit cum cuțitul din mână devine brusc prea greu. Tocam roșii pentru salată, iar sunetul cuțitului pe tocător s-a oprit odată cu respirația mea. Nu am știut dacă să râd sau să plâng. După treizeci de ani împreună, după două fete crescute, după atâtea veri petrecute la Costinești și ierni în care ne încălzeam unul pe altul sub aceeași pătură, totul s-a terminat cu o frază spusă la fel de calm ca atunci când îmi cerea să-i dau sarea la masă.

— Ce-ai spus? am întrebat, încercând să-mi țin vocea stabilă.

— Nu mai pot, Maria. M-am săturat să trăiesc așa. Irina mă face să mă simt viu din nou. Am nevoie de altceva.

M-am uitat la el ca la un străin. Era același bărbat care mă ținuse de mână când am născut-o pe Ana, același care îmi aducea flori de câmp când venea de la serviciu, același care plângea la filmele vechi românești. Și totuși, nu-l mai recunoșteam.

— Și fetele? Și eu? Ce facem noi?

A ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— Sunt mari, se descurcă. Tu… tu ești puternică, Maria. O să te descurci.

Apoi a ieșit din bucătărie și a urcat la etaj să-și facă bagajele. Am rămas nemișcată, cu mâinile pline de suc de roșii și inima zdrobită. Am auzit ușa trântindu-se și pașii lui grei pe scări. În acea seară nu am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând mobila, tablourile, cărțile noastre vechi, ca și cum aș fi vrut să mă asigur că totul e real.

A doua zi dimineață, casa era goală. Fetele erau deja la facultate în București, iar el… el era plecat. Am găsit pe masă un bilet: „Îmi pare rău. Nu pot altfel.”

Au urmat zile lungi și tăcute. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit cu o prăjitură și a încercat să mă consoleze:

— Lasă, dragă Maria, bărbații sunt toți la fel. O să vezi că o să-ți fie mai bine fără el.

Dar nu era mai bine. Era doar gol. Fiecare colț al casei îmi amintea de el: cana lui preferată cu „Cel mai bun tată”, papucii lăsați mereu lângă pat, mirosul de aftershave care încă plutea în baie.

Fetele au venit acasă în weekendul următor. Ana a izbucnit în plâns când a aflat:

— Cum a putut să ne facă asta? După tot ce ai făcut pentru el…

Ioana, mai reținută, a încercat să fie rațională:

— Mama, trebuie să mergi mai departe. Nu merită lacrimile tale.

Dar eu nu voiam să merg mai departe. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta și să-l aud coborând scările dimineața, bombănind că nu găsește cafeaua.

Au trecut luni. Prietenele m-au invitat la ceaiuri, la plimbări prin parc, la cinema. Dar eu refuzam mereu. Mă simțeam ca un animal rănit care vrea doar să-și lingă rănile în liniște.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit curajul să-i scriu un mesaj: „De ce? Ce nu am făcut bine?”

Mi-a răspuns după două zile: „Nu e vina ta. Pur și simplu nu mai eram fericit.”

Atunci am simțit că mă prăbușesc din nou. Cum poți să nu mai fii fericit după o viață întreagă împreună? Unde s-a rupt totul? Am început să mă întreb dacă nu cumva eu am greșit undeva: poate am fost prea ocupată cu fetele, poate am uitat să-l întreb cum se simte, poate am devenit prea previzibilă.

Într-o zi, Ana mi-a adus o pisică:

— Să nu mai fii singură, mama. S-o cheme Lili.

Lili a început să doarmă cu mine în pat și să toarcă atunci când plângeam în tăcere noaptea. Încet-încet, casa a început să pară mai puțin pustie.

Am început să ies din nou la piață fără să mă ascund sub glugă sau ochelari de soare. Doamna Stanciu m-a invitat la șezătoarea de sâmbătă seara și am acceptat. Am cunoscut oameni noi: pe domnul Radu, văduv de trei ani, care mi-a povestit despre pasiunea lui pentru fotografie; pe Camelia, divorțată și ea după douăzeci de ani de căsnicie; pe Sorin, profesor pensionar care scrie poezii despre singurătate.

Am început să citesc din nou romane polițiste și să gătesc doar pentru mine – mâncăruri simple, dar gustoase. Am redecorat sufrageria și am aruncat vechile perne pe care le cumpărase el din târg.

Într-o zi l-am văzut pe stradă cu Irina. Erau veseli și țineau mâinile împreunate ca doi adolescenți. M-am ascuns după un copac și am simțit un val de furie și tristețe. Dar apoi mi-am dat seama că nu mai doare la fel de tare ca înainte.

Acum, după un an de la plecarea lui, încă mă trezesc uneori noaptea și întind mâna spre partea goală a patului. Încă mă întreb dacă voi putea avea vreodată încredere în cineva sau dacă voi putea iubi din nou.

Dar am învățat ceva: chiar și atunci când totul pare pierdut, viața găsește mereu o cale să meargă mai departe. Poate că nu voi mai fi niciodată aceeași Maria ca înainte, dar sunt hotărâtă să descopăr cine sunt acum.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne reconstruim viața din cioburi?