„M-a lăsat cu copilul și datorii, dar mama lui vrea să mă împac cu el. Povestea mea de supraviețuire și curaj”

— Nu poți să fii atât de încăpățânată, Irina! Gândește-te la Vlad, la copil!
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mea mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Îmi venea să țip, să-i spun să plece și să nu se mai întoarcă niciodată, dar m-am abținut. Vlad, băiețelul meu de patru ani, se juca liniștit în camera alăturată, fără să știe că lumea lui era pe cale să se schimbe pentru totdeauna.

— Doamnă Viorica, nu pot să mă întorc la Radu. Nu după tot ce a făcut. Nu după cum m-a lăsat…

Ea a oftat teatral și s-a așezat greoi pe scaunul de lângă masă.

— Toți bărbații mai greșesc. Dar familia e familie. Și tu trebuie să te gândești la viitorul copilului tău. Ce-o să spună lumea?

Mi-am mușcat buza de jos. Ce-o să spună lumea? Parcă asta conta acum, când aveam facturi neplătite ascunse într-un sertar și un copil care mă întreba în fiecare seară când vine tati acasă. Radu plecase acum șase luni, lăsându-ne cu datorii la bancă și cu promisiuni goale. Nu a mai dat niciun semn, decât câteva mesaje scurte cu „nu pot acum”, „o să trimit bani” sau „ești prea dramatică”.

În primele săptămâni după ce a plecat, am plâns până am adormit pe canapea, cu Vlad lipit de mine. M-am simțit vinovată pentru fiecare lacrimă vărsată de el, pentru fiecare întrebare fără răspuns. Am încercat să găsesc explicații pentru gestul lui Radu: poate era prea stresat, poate nu era pregătit să fie tată, poate eu am greșit undeva. Dar adevărul era simplu: fugise de responsabilitate.

— Irina, nu poți crește singură un copil! E imposibil!

M-am ridicat brusc și am început să strâng cănile de pe masă.

— Ba pot! Și o fac deja!

Vocea mi-a tremurat, dar nu m-am lăsat doborâtă. În fiecare zi mergeam la serviciu la supermarketul din cartier, făceam naveta cu autobuzul și încercam să nu mă gândesc la cât de greu îmi era. Seara, după ce adormea Vlad, plângeam în baie ca să nu mă audă.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Alina m-a tras deoparte.

— Irina, ai slăbit mult. Ești bine?

Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Dacă ai nevoie de ajutor…

Am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar singură pe lume. Alina mi-a adus o pungă cu haine pentru Vlad și mi-a spus că pot conta pe ea dacă am nevoie de cineva să stea cu el.

Dar presiunea nu venea doar din partea soacrei sau a problemelor financiare. Mama mea mă suna aproape zilnic:

— Irina, poate ar trebui să-l ierți pe Radu. Un copil are nevoie de tatăl lui…

— Mamă, un copil are nevoie de liniște! Nu vreau ca Vlad să crească într-o casă plină de certuri și reproșuri.

— Dar dacă nu te descurci? Dacă nu poți plăti datoriile?

Asta era frica mea cea mai mare: că nu voi reuși. Că voi ajunge să pierd apartamentul sau că Vlad va simți lipsurile. Într-o seară, după ce am plătit ultima rată din salariul meu amărât și am rămas cu 50 de lei până la următoarea leafă, am izbucnit în plâns.

— Mami, de ce plângi?

Vlad stătea în pijamale la ușa bucătăriei.

— Nu plâng, puiule… doar mi-a intrat ceva în ochi.

M-am simțit atât de mică atunci. Dar a doua zi m-am ridicat din pat și am mers mai departe. Am început să caut un al doilea job – găseam ocazional curățenii prin bloc sau ajutam vecinii cu cumpărăturile. Orice ca să nu depind de nimeni.

Radu a reapărut după patru luni cu un mesaj sec: „Putem vorbi?”

Mi-a spus că îi pare rău, că vrea să ne împăcăm „pentru binele copilului”. Dar eu știam că nu s-a schimbat nimic – tot el era cel care dispăruse când ne era mai greu.

Doamna Viorica a venit din nou la mine acasă:

— Irina, dacă nu te gândești la tine, măcar la Vlad gândește-te! Copilul are nevoie de tată!

— Copilul are nevoie de stabilitate și iubire! Nu vreau ca Vlad să crească văzând cum mama lui e umilită sau mințită!

A plecat trântind ușa. Vecina de la doi a ieșit pe palier și m-a privit cu milă.

— Săraca fată…

Am simțit rușinea ca o povară pe umeri. Dar apoi m-am gândit: oare chiar trebuie să trăiesc după regulile altora? Oare chiar trebuie să mă sacrific doar ca „să fie lumea mulțumită”?

Într-o duminică dimineață, Vlad s-a urcat în pat lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Mami, tu ești cea mai bună mamă din lume!

Atunci am știut că fac ceea ce trebuie. Că nu contează ce spune lumea sau ce vrea fosta mea soacră. Contează doar liniștea noastră și faptul că Vlad crește într-un mediu sănătos.

Acum sunt încă pe drum – nu am scăpat complet de datorii și uneori încă mă tem pentru viitor. Dar sunt liberă și demnitatea mea e întreagă.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi au curajul să spună „nu” presiunilor familiei și societății? Voi ce ați face în locul meu?