Ei mănâncă delicatese, noi mâncăm terci: Unde e dreptatea? Povestea unei familii împărțite între două lumi

— Nu, mulțumim, Ioana, am mâncat deja, a spus Adina, cu vocea aceea rece, aproape tăioasă, care mă face să mă simt ca o musafiră în propria casă. S-a întors spre soțul ei, Radu, și au dispărut amândoi în camera lor, lăsând în urmă doar mirosul de brânză franțuzească și pâine proaspătă. Am rămas cu lingura în mână, privind terciul de ovăz din farfurie și chipurile copiilor mei, Mara și Vlad, care încercau să-și ascundă dezamăgirea.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua în care fratele meu, Radu, a venit acasă cu Adina și au început să aducă alt aer în casa noastră veche din Ploiești. Ei lucrează la bancă, au salarii mari, haine scumpe și gusturi rafinate. Noi, eu și copiii mei, trăim din pensia de boală a mamei și din ce mai câștig eu ca vânzătoare la magazinul din colț. De când tata s-a stins, casa a rămas prea mare pentru noi toți, dar prea mică pentru orgoliile noastre.

— Mama, de ce nu putem să mâncăm și noi ca ei? a șoptit Mara într-o seară, când am pus pe masă aceeași supă de cartofi pe care o fac de trei ori pe săptămână.

— Pentru că nu avem bani, iubita mea. Dar avem inimă bună și suntem împreună, am încercat să-i răspund, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Adevărul e că nu mai suntem împreună. Suntem două familii sub același acoperiș, fiecare cu mesele ei, cu grijile ei, cu tăcerile ei. Radu și Adina nu vorbesc cu noi decât când e nevoie. Cumpără singuri mâncare, își gătesc separat și nu ne invită niciodată să gustăm din ceea ce au. Odată am încercat să le spun că nu e drept, că mama ar suferi dacă ar vedea cum ne-am răcit unii față de alții. Dar Adina mi-a răspuns sec:

— Fiecare cu ale lui, Ioana. Nu putem hrăni pe toată lumea.

M-am simțit mică atunci, ca o fetiță certată pe nedrept. Am plâns în baie, să nu mă vadă copiii. M-am gândit la tata și la cum ne strângea pe toți la masă duminica. Nu conta dacă aveam doar fasole sau dacă reușea mama să facă o friptură. Râdeam împreună și ne simțeam bogați.

Acum râsetele s-au stins. Mara a început să se izoleze în camera ei, iar Vlad se uită lung la ușa închisă a celorlalți. Într-o seară l-am surprins încercând să fure o bucată de cașcaval din frigiderul lor.

— Vlad! Ce faci acolo?

— Mi-e foame… și vreau să văd cum e… a murmurat el rușinat.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Nu pentru cașcaval, ci pentru tot ce pierdusem: demnitatea, unitatea familiei, speranța că vom fi iar împreună.

Mama nu mai are putere să intervină. E bolnavă și abia se ridică din pat. Uneori o aud plângând noaptea. Știu că suferă pentru noi toți.

Într-o zi am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, nu vezi că ne îndepărtăm? Că nu mai suntem familie?

— Ioana, fiecare are viața lui acum. Nu mai suntem copii. Trebuie să înțelegi că nu putem trăi toți la fel.

— Dar copiii tăi? Dacă ar fi în locul Mariei sau al lui Vlad?

A tăcut mult timp. Apoi a ridicat din umeri și a plecat fără să spună nimic.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat la masă doar eu cu copiii mei și cu mama care abia a putut să înghită câteva linguri de supă. Din camera cealaltă se auzeau râsete și clinchet de pahare.

Am început să urăsc sunetul veseliei lor. M-am simțit trădată de propriul frate, de sângele meu. Și totuși, nu pot să-l urăsc cu adevărat. Îmi amintesc cum mă apăra când eram mici, cum îmi aducea mere din livadă sau mă lua cu el la pescuit pe Teleajen.

Poate că banii schimbă oamenii. Poate că viața îi face mai reci sau poate că eu sunt cea care nu știe să ceară ajutorul altfel decât prin tăcere.

Într-o seară am pus tot curajul pe masă:

— Haideți să mâncăm împreună măcar duminica! Pentru mama… pentru copii…

Adina a zâmbit forțat:

— Nu cred că e o idee bună. Avem planuri duminica.

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi. Am simțit că nu mai e nimic de făcut.

De atunci am încetat să mai sper. Am început să caut soluții: am vândut câteva bijuterii vechi ale mamei ca să pot cumpăra carne pentru copii măcar o dată pe săptămână. Am început să cos haine pentru vecini contra cost. Mara mă ajută la teme și la treburile casei; Vlad încearcă să fie puternic pentru sora lui.

Dar rana rămâne: cum poți trăi sub același acoperiș cu cei dragi și totuși să fii atât de singur?

Uneori mă întreb dacă dreptatea există sau dacă e doar un vis frumos pentru cei care nu au avut niciodată nevoie de ea cu adevărat. Oare câți dintre voi simt aceeași durere? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?