„Fiica mea urăște că sunt singură. Insistă să încep să ies la întâlniri din nou”

Maria stătea la masa din bucătărie, degetele ei urmărind marginea ceștii de cafea. Soarele dimineții strălucea prin fereastră, aruncând o lumină caldă în cameră, dar ea se simțea departe de a fi caldă în interior. Fiica ei, Ana, fusese necruțătoare în ultima vreme, împingând-o să înceapă să iasă la întâlniri din nou. Era o conversație care devenise prea familiară și din ce în ce mai inconfortabilă.

„Mamă, nu poți să-ți petreci restul vieții singură,” spuse Ana, cu o voce plină de frustrare. Era o tânără vibrantă de 25 de ani, plină de viață și energie, și nu putea înțelege de ce mama ei era atât de mulțumită de solitudine.

Maria oftă, luând o înghițitură de cafea înainte de a răspunde. „Ana, ți-am spus înainte, sunt fericită așa cum sunt. M-am obișnuit să trăiesc singură și nu vreau să schimb asta.”

„Dar de ce?” insistă Ana, ochii ei căutând răspunsuri pe chipul mamei sale. „Nu-ți lipsește să ai pe cineva cu care să-ți împărtășești viața? Pe cineva cu care să vorbești, să râzi?”

Maria privi în jos la ceașca ei, aburul ridicându-se în spirale delicate. „Te am pe tine și am prietenii mei. Asta îmi este suficient.”

Ana clătină din cap, frustrarea ei crescând. „Nu e același lucru, mamă. Meriți să fii fericită, să ai pe cineva care te iubește.”

Inima Mariei se strânse la cuvintele fiicei sale. Știa că Ana avea intenții bune, dar nu putea să o facă să înțeleagă. După divorțul de Andrei, Maria petrecuse ani reconstruindu-și viața, găsind pace în propria companie. Gândul de a începe din nou cu cineva nou era obositor, nu incitant.

„Ana, apreciez grija ta, dar nu sunt nefericită. Am găsit un alt fel de fericire, una care nu depinde de a fi într-o relație.”

Ochii Anei se umplură de lacrimi și privi în altă parte, vocea ei abia fiind un șoapt. „Vreau doar să fii fericită, mamă. Nu vreau să fii singură.”

Maria întinse mâna peste masă, luând mâna fiicei sale în a ei. „Știu, draga mea. Dar trebuie să ai încredere că știu ce e mai bine pentru mine. Nu sunt singură și nu sunt tristă. Sunt doar… mulțumită.”

Conversația s-a încheiat acolo, dar tensiunea a rămas. În următoarele săptămâni, Ana a continuat să aducă în discuție subiectul, de fiecare dată cu mai multă urgență. A mers chiar până la a crea un profil de întâlniri pentru mama ei, spre marea dezamăgire a Mariei.

Într-o seară, în timp ce Maria pregătea cina, Ana a intrat în bucătărie, fața ei roșie de entuziasm. „Mamă, am găsit pe cineva pentru tine! Numele lui este Victor și este perfect. Este amabil, amuzant și îi place să gătească. Am aranjat o întâlnire pentru voi doi mâine seară.”

Inima Mariei s-a scufundat. „Ana, nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi.”

Fața Anei s-a întristat, entuziasmul ei transformându-se în durere. „Vreau doar să-i dai o șansă, mamă. Te rog, pentru mine?”

Maria se simțea prinsă. Nu voia să-și dezamăgească fiica, dar nici nu voia să meargă la o întâlnire cu un străin. Cu reticență, a fost de acord, sperând că asta va pune capăt insistențelor Anei.

Întâlnirea cu Victor a fost destul de plăcută, dar Maria nu a simțit nicio scânteie, nicio conexiune. A trecut prin mișcări, zâmbind și râzând la momentele potrivite, dar inima ei nu era acolo. Când s-a întors acasă, Ana aștepta cu nerăbdare.

„Cum a fost?” a întrebat ea, ochii ei strălucind de speranță.

Maria a forțat un zâmbet. „A fost bine, Ana. Victor este un om drăguț, dar nu am simțit nimic.”

Fața Anei s-a întristat și s-a întors, umerii ei căzând. „Nu înțeleg, mamă. De ce nu te lași să fii fericită?”

Inima Mariei s-a frânt la vederea dezamăgirii fiicei sale. Ar fi vrut să o facă pe Ana să înțeleagă, dar știa că era o bătălie pierdută. Găsise pacea în solitudine și nicio insistență nu ar fi schimbat asta.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, tensiunea dintre ele a crescut. Vizitele Anei au devenit mai rare și, când venea, conversațiile erau tensionate. Maria ducea dorul apropierii pe care o aveau odată, dar nu putea să-și compromită propria fericire pentru așteptările fiicei sale.

În cele din urmă, Maria a rămas singură, dar nu singuratică. A găsit alinare în viața ei liniștită, chiar dacă distanța dintre ea și Ana a crescut. Era o realitate dureroasă, dar una pe care a ajuns să o accepte. Unele lucruri, și-a dat seama, nu puteau fi explicate sau înțelese, doar trăite.