Adevărul amar: Tăcerea care ne-a distrus familia într-un apartament de bloc din București

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele din chiuvetă zornăiau sub mâinile mele. Radu, cu ochii în telefon, nici măcar nu s-a sinchisit să ridice privirea. Pe fundal, televizorul bâzâia cu știrile de la ora 19, iar din camera alăturată răzbăteau suspinele soacrei mele, Elena, care își plângea iar durerile de spate.

Așa începe povestea mea. Mă numesc Irina și locuiesc într-un apartament cu trei camere dintr-un bloc vechi din cartierul Titan. Când m-am căsătorit cu Radu, am crezut că viața noastră va fi simplă: doi oameni tineri, cu vise mari, gata să-și construiască un viitor. Dar după ce tatăl lui Radu a murit, Elena a venit să stea cu noi „temporar”. Au trecut trei ani de atunci.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Elena era văduvă, pierduse tot ce avea mai drag. Dar curând, prezența ei a devenit apăsătoare. Se băga peste tot: ce găteam, cum făceam curat, cum ne creșteam fetița, pe Mara. „Pe vremea mea nu se făcea așa!”, repeta obsesiv. Radu nu zicea nimic. Îi era milă de mama lui și nu voia scandaluri. Eu mă simțeam din ce în ce mai mică în propria casă.

Într-o seară, după ce Mara adormise, am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare deschisă. Era de la bancă. Am citit-o mecanic și mi s-a făcut rău: Radu avea datorii despre care nu-mi spusese niciodată nimic. Rate la carduri de credit, împrumuturi mici luate pe ascuns. Am simțit cum totul se prăbușește peste mine.

— Ce-i asta? l-am întrebat a doua zi dimineață, fluturând scrisoarea.
— Nu e nimic grav, doar niște cheltuieli… o să rezolv eu.
— Cum adică „nu e nimic grav”? Avem un copil! Avem rate la casă! Și tu îmi ascunzi lucruri?

Elena a apărut în ușă, cu halatul ei vechi și privirea tăioasă:
— Lasă-l în pace, Irina! E bărbatul casei. Știe el ce face!

Atunci am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu mă audă Mara. M-am simțit trădată nu doar de Radu, ci și de mine însămi — pentru că acceptasem prea mult timp să tac.

Zilele au devenit tot mai grele. Elena mă urmărea cu privirea când găteam sau când vorbeam la telefon. Odată chiar a intrat peste mine în baie:
— Ce tot stai acolo? Ai treabă în casă!

Radu venea târziu acasă și evita orice discuție serioasă. Când încercam să vorbim despre bani sau despre mama lui, ridica din umeri:
— Ce vrei să fac? S-o dau afară? E mama!

Într-o noapte, Mara s-a trezit plângând. Avea febră mare. Am încercat să-i dau pastilele, dar Elena a început să țipe:
— Nu-i da chimicale! Pe vremea mea îi puneam oțet pe frunte și-i trecea!

Am simțit că explodez:
— Nu suntem în 1970! Copilul are nevoie de medicamente!

Radu a venit nervos din dormitor:
— Nu mai țipați la copil!

Am rămas singură în bucătărie, cu Mara în brațe și lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat atunci dacă nu cumva eu sunt problema.

În zilele următoare am început să observ lucruri ciudate: Radu primea mesaje târzii pe telefon și ieșea pe balcon să vorbească la telefon. Când îl întrebam cu cine vorbește, spunea mereu că e „un coleg de la muncă”.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit curajul să-i verific telefonul. Am descoperit conversații cu o femeie pe nume Mihaela. Mesaje tandre, promisiuni și întâlniri ascunse. Am simțit că mi se rupe sufletul.

Când l-am confruntat, Radu a ridicat tonul:
— Ești nebună! Nu e nimic între noi! Doar vorbim!

Elena a intervenit imediat:
— Lasă-l în pace! Dacă nu-l cicăleai toată ziua, n-ar fi avut nevoie să vorbească cu altcineva!

Atunci am simțit că nu mai pot lupta. Am luat-o pe Mara și am plecat la sora mea, Anca. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la fetița mea adormită și m-am întrebat dacă am făcut bine.

Au trecut două luni de atunci. Radu m-a sunat de câteva ori, rugându-mă să mă întorc. Elena mi-a trimis mesaje pline de reproșuri: „Ai distrus familia!”

Dar eu încă nu știu ce să fac. Sufletul meu e sfâșiat între dorința de a-mi proteja copilul și speranța că poate totul se va schimba.

Oare chiar meritam toate astea? Oare poate cineva să reconstruiască încrederea după ce totul s-a făcut țăndări? Voi ce ați fi făcut în locul meu?