Am crezut că fac bine: Povestea unui testament care a destrămat o familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, ca un ecou al unei furtuni ce tocmai izbucnise. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea fiului meu mă ardea mai tare decât orice cuvânt rostit vreodată.

În acea seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și mirosul de cozonac proaspăt se amesteca cu tensiunea din aer, am realizat că totul se schimbase. Îi vedeam pe Vlad și pe Ana, nora mea, stând unul lângă altul, dar între ei era un zid invizibil pe care eu îl ridicasem, fără să-mi dau seama cât de înalt și de rece avea să fie.

Totul a început cu un an în urmă, când sănătatea mea a început să scârțâie. Doctorul Popescu mi-a spus clar: „Doamnă Maria, trebuie să vă gândiți la viitor. Să vă puneți lucrurile în ordine.” Și atunci, ca orice mamă grijulie, m-am gândit la testament. Dar nu am fost singură cu gândurile mele. Vecina, tanti Viorica, mereu pusă pe bârfe și suspiciuni, mi-a șoptit la ureche: „Ai grijă cu Ana asta. Nu vezi cum îl ține pe Vlad sub papuc? O să-ți ia totul și o să te lase singură!”

Nu știu de ce am ascultat-o. Poate pentru că eram vulnerabilă, poate pentru că mi-era teamă să nu fiu uitată. Am început să privesc fiecare gest al Anei cu suspiciune: când venea să mă ajute la cumpărături, când îmi aducea supă caldă sau când îl suna pe Vlad să-l întrebe dacă a ajuns acasă. În mintea mea, toate acestea au devenit dovezi ale unei intenții ascunse.

Așa am ajuns să merg la notar și să fac testamentul doar pe numele lui Vlad. Fără să-i spun nimic Anei. Fără să mă gândesc că poate ea nu voia nimic altceva decât o familie unită. Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar cu inima împietrită de frică și prejudecată.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi banală de duminică, când Vlad a găsit actele într-un sertar. A venit acasă cu ochii roșii și vocea frântă:

— De ce ai făcut asta? De ce nu ai avut încredere în noi?

Ana stătea în spatele lui, cu ochii plini de lacrimi. Nu a spus nimic atunci. Doar m-a privit lung, ca și cum încerca să găsească o urmă din femeia care o primise cu brațele deschise în urmă cu ani.

— Mamă, Ana nu m-a pus niciodată să-ți iau casa sau banii. Tot ce a vrut a fost să fim împreună, să avem o familie normală. Dar tu… tu ai ales să asculți de alții.

Am încercat să mă apăr:

— Vlad, eu doar am vrut să mă asigur că nu rămân singură…

— Dar tocmai asta ai făcut! Ne-ai îndepărtat pe amândoi!

După acea discuție, Vlad și Ana au început să vină tot mai rar pe la mine. Sărbătorile au trecut fără colindători la ușă, fără râsete de copii sau clinchet de pahare. Casa mea a devenit mai rece decât iarna de afară.

Am început să mă întreb unde am greșit cu adevărat. Seara, când stingeam lumina și rămâneam doar eu cu gândurile mele, îmi aminteam de copilăria lui Vlad: cum îi făceam clătite duminica dimineața, cum îi citeam povești la culcare. Îmi aminteam cât de fericit eram când mi-a spus că s-a îndrăgostit de Ana — o fată simplă, muncitoare, care l-a iubit din prima clipă.

Dar am lăsat frica și vorbele altora să-mi otrăvească sufletul. Am lăsat prejudecățile să-mi dicteze deciziile. Și acum plătesc prețul.

Într-o zi, am încercat să repar ce se mai putea repara. Am sunat-o pe Ana:

— Ana, te rog… hai la o cafea. Vreau să vorbim.

Vocea ei era distantă:

— Nu știu dacă mai are rost, doamnă Maria. Ne-ați rănit prea tare.

Am insistat:

— Îmi pare rău… Am greșit. Am fost slabă și influențabilă. Vreau doar să vă spun că vă iubesc pe amândoi ca pe copiii mei.

A acceptat până la urmă să ne vedem. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Ana era schimbată: mai matură, dar și mai tristă.

— Știți ce doare cel mai tare? — mi-a spus ea privind în ceașca de cafea — Că nu ați avut încredere în mine niciodată cu adevărat. Eu nu am vrut niciodată averea dumneavoastră. Tot ce mi-am dorit a fost o mamă.

Lacrimile mi-au curs fără rușine pe obraji:

— Iartă-mă… Dacă aș putea da timpul înapoi…

— Nu putem da timpul înapoi — a spus ea blând — Putem doar să încercăm să mergem înainte.

De atunci încerc să repar ce am stricat. Vlad încă e distant, dar Ana vine uneori la mine cu un borcan de dulceață sau cu o floare. Încercăm să reconstruim ceva din ruinele pe care le-am lăsat în urmă.

Dar uneori mă întreb: oare există iertare pentru greșelile făcute din teamă? Oare poți repara o inimă frântă doar cu regrete și promisiuni?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul… Dar voi ce credeți? Se poate vindeca o familie după ce a fost rănită atât de tare?